LEGE nr. 301*) din 28 iunie 2004 privind Codul penal *)abrogata de LEGE nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal
Text cu caracter informativ. Numai versiunea publicată în Monitorul Oficial al României este cea oficială.
Legea penală apără, împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept
Legea prevede faptele care constituie infracțiuni, pedepsele care se aplică și măsurile care se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte.
Nimeni nu poate fi sancționat pentru o faptă care nu era prevăzută de lege ca infracțiune la data săvârșirii ei. Nu se poate aplica o pedeapsă sau nu se poate lua o măsură de siguranță ori o măsură educativă neprevăzută de lege la data comiterii faptei.
Faptele prevăzute de legea penală ca infracțiuni se împart, după gravitatea lor, în crime și delicte
Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare
Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni.
Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor de siguranță și a măsurilor educative, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Prevederile alin. (1) se aplică și legii declarate neconstituționale, precum și altor acte normative, aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori neaprobate, dacă în timpul cât acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.
Când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a unei pedepse privative de libertate sau a amenzii, a intervenit o lege care prevede orice fel de pedeapsă, dar cu un maxim special mai mic, sancțiunea aplicată se reduce la acest maxim, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită.
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață sau detențiune severă și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă o altă pedeapsă privativă de libertate, pedeapsa detențiunii pe viață sau a detențiunii severe se înlocuiește cu maximul pedepsei privative de libertate prevăzute de legea nouă pentru acea infracțiune.
Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai pedeapsa amenzii, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amendă, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, executarea amenzii se poate înlătura în totul sau în parte.
Pedepsele complementare, măsurile de siguranță, precum și măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă mai favorabilă se execută în conținutul și limitele prevăzute de această lege.
Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor alin. (1)-(4).
Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a detențiunii severe, a închisorii stricte sau a închisorii a intervenit o lege care prevede același fel de pedeapsă, dar cu un maxim special mai mic, iar sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei și de timpul cât a executat din pedeapsă, se dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezultă din reducerea acestei pedepse proporțional cu micșorarea maximului special prevăzut pentru infracțiunea săvârșită.
Dispozițiile art. 7 alin. (5) se aplică și în cazul condamnărilor arătate în prezentul articol, executate până la data intrării în vigoare a legii noi, pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o treime, fără a putea fi coborâtă sub minimul general al acelei pedepse.
Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.
Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura situației temporare care a impus-o.
Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României.
Prin teritoriul României se înțelege întinderea de pământ și apele cuprinse între frontierele de stat, inclusiv apele maritime interioare, subsolul și spațiul aerian, precum și marea teritorială cu solul, subsolul și spațiul aerian ale acesteia.
Infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când a fost comisă pe o navă sub pavilion românesc sau aeronavă română, precum și atunci când pe teritoriul României ori pe o navă sub pavilion românesc sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracțiunii. Platformele de foraj maritim sunt asimilate navelor sub pavilion românesc.
Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean român sau de o persoană fără cetățenie care are domiciliul în țară, dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită
Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu are domiciliul în țară, contra securității naționale a statului român, contra unui cetățean român sau contra unei persoane juridice române, dacă legea penală română prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau a detențiunii severe.
Punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile prevăzute în alin. (1) se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.
Legea penală se aplică și altor infracțiuni decât celor prevăzute în art. 12 alin. (1), săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu are domiciliul în țară, dacă
fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită
făptuitorul se află în țară.
Pentru infracțiunile îndreptate contra intereselor statului român, contra unui cetățean român sau contra unei persoane juridice române, făptuitorul poate fi judecat și în cazul când s-a obținut extrădarea lui.
Dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică în cazul când, potrivit legii statului în care făptuitorul a săvârșit infracțiunea, există o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.
Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispozițiilor legale privitoare la recunoașterea hotărârilor străine.
Legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convențiile internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român
Extrădarea poate fi acordată sau solicitată pe bază de convenție internațională ori pe bază de reciprocitate.
Condițiile în care se acordă sau se solicită extrădarea prevăzute în convenții internaționale sau declarații de reciprocitate se completează cu cele prevăzute în legea specială.
Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție.
Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Fapta care prezintă pericol social în înțelesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.
În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanța aplică una dintre următoarele sancțiuni cu caracter administrativ
mustrarea
mustrarea cu avertisment
amendă de la 1.000.000 lei la 25.000.000 lei.
Fapta prevăzută de legea penală care prezintă pericol social este săvârșită cu vinovăție când este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită
Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul
prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte
prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui
Fapta este săvârșită din culpă când infractorul
prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce
nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.
Fapta care constă fie într-o acțiune, fie într-o inacțiune constituie infracțiune numai când este săvârșită cu intenție.
Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când în lege se prevede aceasta.
Există intenție depășită când rezultatul mai grav produs printr-o acțiune sau inacțiune intenționată se datorează culpei făptuitorului.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în condițiile vreuneia dintre cauzele justificative prevăzute de lege.
Efectul cauzelor justificative se extinde și asupra participanților.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de legitimă apărare.
Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapte pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general.
Se prezumă că este în legitimă apărare și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea.
Este, de asemenea, în legitimă apărare și acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de o persoană pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes general.
Se află în stare de necesitate și acela care în momentul săvârșirii faptei nu și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Ordinul legii și comanda autorității legitime
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă săvârșirea ei a fost impusă sau autorizată de lege.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta nu este în mod vădit ilegal.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul victimei, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul infracțiunilor contra vieții, în cazul infracțiunilor contra integrității corporale sau a sănătății acestea nu se aplică, dacă fapta la care s-a consimțit contravine legii sau bunelor moravuri.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele prevăzute de lege care înlătură caracterul penal al faptei.
Efectul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei nu se extinde asupra participanților, cu excepția cazului fortuit.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, se găsea, din cauza unor împrejurări independente de voința sa, în stare de beție completă produsă de alcool sau de alte substanțe.
Starea de beție voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanțe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanță atenuantă sau agravantă.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală când făptuitorul, în momentul săvârșirii acesteia, nu cunoaște existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Nu constituie o circumstanță agravantă împrejurarea pe care făptuitorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii.
Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației sau împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.