LEGE nr. 4 din 4 aprilie 1953 (*republicată*)(*actualizată*) CODUL FAMILIEI (actualizată pînă la data de 25 noiembrie 2010*)

"Art. XXIII

Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat de către instanța judecătorească indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie. Divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție. Instanța este obligată să verifice existența consimțămîntului liber și neviciat al fiecărui soț. La soluționarea cererilor accesorii divorțului, referitoare la încredințarea copiilor minori, obligația de întreținere și folosirea locuinței, instanța va ține seama și de interesele minorilor.

Dacă soții sînt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie sau adoptați, ofițerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divorț, potrivit legii. Dispozițiile art. 38 alin. 2 rămîn aplicabile.

Cererea de divorț se depune de soți împreună. Ofițerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea și le acordă un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorț. La expirarea acestui termen, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțămîntul lor este liber și neviciat. Dacă soții stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa soților. Dispozițiile art. 40 alin. 1 se aplică în mod corespunzător. Dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată, potrivit prevederilor art. 38. Soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg este de competența instanței judecătorești.

Cînd cererea de divorț este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorț, face cuvenita mențiune în actul de căsătorie. În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultima locuință comună, ofițerul de stare civilă emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie. În cazul constatării divorțului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie.

Dacă nu sînt îndeplinite condițiile art. 38^1, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorț. Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege. Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competente.

Căsătoria este desfăcută din ziua cînd hotărîrea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă. În cazul prevăzut la art. 38^1, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț. Față de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data cînd s-a făcut mențiune despre hotărîrea de divorț sau, după caz, despre certificatul de divorț pe marginea actului de căsătorie ori de la data cînd ei au cunoscut divorțul pe altă cale.

La desfacerea căsătoriei prin divorț, sotii se pot invoi ca soțul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț, sa poarte acest nume și după desfacerea căsătoriei. Instanța judecătorească va lua act de aceasta învoiala prin hotărîrea de divorț. Instanța, pentru motive temeinice, poate să încuviințeze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soți. Dacă nu a intervenit o învoiala sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți va purta numele ce avea înainte de căsătorie.

Pînă la desfacerea căsătoriei în condițiile prevăzute de art. 39, sotii își datorează întreținere. Soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se afla în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei; el are drept la întreținere și atunci cînd incapacitatea se ivește în decurs de un an de la data desfacerii căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria. Întreținerea datorată potrivit dispozițiilor alin. 2 poate fi stabilită pînă la o treime din venitul net din munca al soțului obligat la plata ei, potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plati. Aceasta întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net din munca al soțului obligat la plata. Cînd divorțul este pronunțat numai din vina unuia dintre soți, acesta nu va beneficia de prevederile alin. 2 și 3 decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei. În toate cazurile, dreptul la întreținere încetează prin recasatorirea soțului îndreptățit sa o primească.

Instanța judecătorească va hotărî, odată cu pronunțarea divorțului, căruia dintre părinți vor fi încredințați copiii minori. În acest scop, instanța va asculta părinții și autoritatea tutelara și, ținînd seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vîrsta de zece ani, va hotărî pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredințat tatălui sau mamei. Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredințați unor rude ori unor alte persoane, cu consimțămîntul acestora, sau unor instituții de ocrotire. Totodată, instanța judecătorească va stabili contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregătire profesională a copiilor. Învoiala părinților privitoare la încredințarea copiilor și la contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregătire profesională a acestora va produce efecte numai dacă a fost încuviințată de instanța judecătorească.

Părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul, exercita cu privire la aceasta drepturile părintești. Cînd copilul a fost încredințat unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire, instanța judecătorească va stabili care dintre părinți va exercita dreptul de a-i administra bunurile și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele. Persoana sau instituția de ocrotire socială căreia i s-a încredințat copilul va avea față de acesta numai drepturile și îndatoririle ce revin părinților privitor la persoana copilului. Dispozițiile art. 108 se aplică prin asemănare. Părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională.

În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinți sau a copilului, dacă acesta a împlinit vîrsta de patrusprezece ani, a autorității tutelare sau a vreunei instituții de ocrotire, instanța judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale între părinții divortati și copii. Modificarea măsurilor luate potrivit dispozițiilor art. 42 alin. 1 și 2 se va face cu paza cerințelor prevăzute de acele dispoziții.

Rudenia este legătura bazată pe descendenta unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul ca mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz rudenia este în linie dreapta, iar în al doilea în linie colaterală. Rudenia în linie dreapta poate fi ascendenta sau descendenta.

Gradul de rudenie se stabilește astfel

Filiația față de mama rezultă din faptul nașterii. Ea se dovedește prin certificatul constatator al nașterii.

Dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, mama poate recunoaște pe copil. Recunoașterea se poate face fie prin declarație la serviciul de stare civilă, fie printr-un înscris autentic, fie prin testament. Recunoașterea, chiar făcuta prin testament, nu se poate revoca.

Recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată.

În cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiației față de mama nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii, ori în cazul în care se contesta realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, dovada filiației față de mama se poate face în fața instanței judecătorești prin orice mijloc de proba.

Copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din certificatul de naștere și folosirea stării civile conforme cu acest certificat. De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosirea unei stări civile conforme cu certificatul sau de naștere.

Acțiunea pentru stabilirea filiației față de mama aparține numai copilului; ea poate fi pornită de reprezentantul legal, în cazul în care copilul este minor sau pus sub interdicție. Dreptul de a porni acțiunea pentru a stabili filiația față de mama nu trece asupra moștenitorilor copilului; ei pot continua acțiunea pornită de acesta. Acțiunea pentru stabilirea filiației față de mama poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsei mame. Acțiunea nu se prescrie în timpul vieții copilului.

Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tata pe soțul mamei. Copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tata pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea a avut loc înainte ca mama sa fi intrat într-o noua căsătorie. Dispozițiile art. 51. sînt aplicabile și situațiilor prevăzute în prezentul articol.

Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi pornită de oricare dintre soți, precum și de către copil; ea poate fi continuată de moștenitori. Acțiunea se introduce de către soțul mamei împotriva copilului; dacă acesta este decedat, acțiunea se pornește împotriva mamei sale. Mama sau copilul introduce acțiunea împotriva soțului mamei; dacă acesta este decedat, acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor lui. Dacă titularul acțiunii este pus sub interdicție, acțiunea va putea fi pornită de tutore. Mama copilului va fi citată în toate cazurile în care nu formulează ea însăși acțiunea.

Filiația față de tata se stabilește, în afară de cazurile prevăzute în art. 53, prin recunoaștere sau hotărîre judecătorească.

Copilul conceput și născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl sau; după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești. Recunoașterea se face prin declarație făcuta la serviciul de stare civilă, fie odată cu înregistrarea nașterii, fie după această dată; recunoașterea poate fi făcuta și prin înscris autentic sau prin testament. Recunoașterea, chiar făcuta prin testament, nu se poate revoca.

Recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată. Dacă recunoașterea este contestată de mama, de cel recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada paternității este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi.

Acțiunea în stabilirea paternității din afară căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele sau de către mama, chiar dacă este minora, ori de reprezentantul lui legal. Dreptul de a porni acțiunea în stabilirea paternității nu trece asupra moștenitorilor copilului; ei pot continua acțiunea pornită de acesta. Acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tata.

Timpul cuprins între a trei sute și a o suta optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al conceptiunii. El se socotește de la zi la zi.

Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinților. Dacă părinții nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinților și se va declara, odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelara de la domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinți, dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.

Copilul din afară căsătoriei a cărui filiatie a fost stabilită prin recunoaștere sau prin hotărîre judecătorească are, față de părinte și rudele acestuia, aceeași situație ca și situația legală a unui copil din căsătorie.

Copilul din afară căsătoriei dobândește numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întîi stabilită. În cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, instanța judecătorească va putea da încuviințarea copilului sa poarte numele acestuia din urma. În cazul în care copilul a fost recunoscut în același timp de ambii părinți, se aplică dispozițiile art. 62 alin. 2.

Dacă filiația copilului din afară căsătoriei este stabilită față de ambii părinți, încredințarea lui, precum și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregătire profesională, se vor hotărî potrivit dispozițiilor art. 42-44 inclusiv, care se aplică prin asemănare. ------------ Cap. III din Titlul II a fost abrogat de alin. (1) al art. 27 din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 25 din 9 iunie 1997 , publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 120 din 12 iunie 1997.

Obligația de întreținere exista între soț și sotie, părinți și copii, cel care infiaza și înfiat, bunici și nepoți, strabunici și stranepoti, frați și surori, precum și între celelalte persoane anume prevăzute de lege. Are drept la întreținere numai acela care se afla în nevoie, neavând putința unui câștig din munca, din cauza incapacității de a munci. Descendentul, cat timp este minor, are drept la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se afla.

Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat sa continue a da întreținere copilului, cat timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești au murit, sînt dispăruți ori sînt în nevoie. Copilul va putea fi obligat sa dea întreținere celui care l-a întreținut timp de zece ani, astfel cum se arata în alineatul precedent.

Întreținerea se datorează în ordinea următoare

În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute în art. 89 sînt obligate sa întrețină aceeași persoana, ele vor contribui la plata întreținerii, proporțional cu mijloacele ce au. Dacă părintele are drept la întreținere de la mai mulți copii, el poate, în caz de urgenta, sa pornească acțiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreținerea se poate întoarce împotriva celorlalți obligați pentru partea fiecăruia.

În cazul în care cel obligat în primul rând la întreținere nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui ce o cere, instanța judecătorească va putea obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreținere sa o completeze, în ordinea stabilită de art. 89.

Cînd cel obligat nu poate presta, în același timp, întreținerea tuturor celor care sînt în drept sa i-o ceara, instanța judecătorească, ținînd seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreținerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreținerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptățite sa o ceara. În acest caz instanța va hotărî, totodată, modul în care se va împărți întreținerea între persoanele care urmează a o primi.

Obligația de întreținere se executa în natura sau prin plata unei pensii în bani. Instanța judecătorească va stabili felul și modalitățile executării, ținînd seama de împrejurări.

Întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plati. Instanța judecătorească va putea mari sau micșora obligația de întreținere sau a hotărî, încetarea ei, după cum se schimba mijloacele celui care da întreținerea sau nevoia celui ce o primește. Cînd întreținerea este datorată de părinte sau de cel care infiaza, ea se stabilește pînă la o pătrime din cîștigul sau din munca pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii.

Obligația de întreținere se stinge, în afară de cazul prevăzut în art. 96., prin moartea debitorului sau a celui îndreptățit la pensia de întreținere.

Moștenitorul persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținerea fără a avea obligația legală este ținut, în măsura valorii bunurilor moștenite, sa continue întreținerea, dacă părinții minorului au murit, sînt dispăruți sau sînt în nevoie, însă numai cat timp cel întreținut este minor. În cazul în care sînt mai mulți moștenitori, obligația este solidară, fiecare dintre ei contribuind proporțional cu valoarea bunurilor moștenite.