Decizia nr. 876 din 16 iulie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale, în ansamblul său, precum și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (3), ale art. 2 alin. (1) și (3) și ale art. 3 și 4 din aceasta

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale, în ansamblul său, precum și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (3), ale art. 2 alin. (1) și ale art. 3 și 4 din cuprinsul acesteia, excepție ridicată, din oficiu, de Tribunalul București — Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarele nr. 28.262/3/2023 și nr. 11.155/3/2024 ale acestei instanțe, de Tribunalul București — Secția a V-a civilă în dosarele nr. 31.960/302/2022, nr. 20.284/301/2023, nr. 27.854/302/2022, nr. 5.860/300/2023, nr. 10.757/300/2023, nr. 17.348/302/2022 și nr. 18.308/302/2022 ale acestei instanțe și de Tribunalul București — Secția a III-a civilă în Dosarul nr. 20.434/302/2021 al acestei instanțe și care formează obiectul dosarelor Curții Constituționale nr. 2.695D/2024, nr. 2.938D/2024, nr. 3.223D/2024, nr. 3.224D/2024, nr. 3.437D/2024, nr. 3.453D/2024, nr. 3.454D/2024, nr. 3.517D/2024, nr. 3.518D/2024 și nr. 3.519D/2024.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 20 ianuarie 2026, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana Codruța Dărângă, și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, în temeiul dispozițiilor art. 57 și ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a amânat, succesiv, pronunțarea pentru datele de 18 februarie 2026, 1 aprilie 2026, 29 aprilie 2026 și 20 mai 2026. La această ultimă dată, constatând că nu sunt prezenți toți judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 și al art. 17 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 8 iulie 2026, când, pentru același motiv, a amânat pronunțarea pentru data de 22 septembrie 2026. Ținând seama de necesitatea desfășurării în bune condiții a activității jurisdicționale a Curții Constituționale, la aceeași dată, 8 iulie 2026, în temeiul art. 230 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a preschimbat termenul de la data de 22 septembrie 2026 la 16 iulie 2026, când a pronunțat prezenta decizie.

Prin încheierile din 5 iulie 2024 și 11 septembrie 2024, pronunțate în dosarele nr. 28.262/3/2023 și nr. 11.155/3/2024, Tribunalul București — Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale, în ansamblul său, precum și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (3), ale art. 2 alin. (1) și ale art. 3 și 4 din cuprinsul acesteia (dosarele nr. 2.695D/2024 și nr. 2.938D/2024).

Prin încheierile din 25 septembrie 2024, 9 octombrie 2024 și 30 octombrie 2024, pronunțate în dosarele nr. 31.960/302/2022, nr. 20.284/301/2023, nr. 27.854/302/2022, nr. 5.860/300/2023, nr. 10.757/300/2023, nr. 17.348/302/2022 și nr. 18.308/302/2022, Tribunalul București — Secția a V-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 (dosarele nr. 3.223D/2024, nr. 3.224D/2024, nr. 3.453D/2024, nr. 3.454D/2024, nr. 3.517D/2024, nr. 3.518D/2024 și nr. 3.519D/2024).

Prin Încheierea din 10 octombrie 2024, pronunțată în Dosarul nr. 20.434/302/2021, Tribunalul București — Secția a III-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 (Dosarul nr. 3.437D/2024).

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată, din oficiu, de Tribunalul București — Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, de Tribunalul București — Secția a V-a civilă și de Tribunalul București — Secția a III-a civilă în cauze având ca obiect soluționarea unor cereri privind drepturi salariale acordate personalului plătit din fonduri publice, respectiv în cadrul soluționării apelurilor formulate împotriva sentințelor pronunțate în cadrul unor contestații la executare privind drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

În motivarea excepției de neconstituționalitate sunt invocate atât critici de neconstituționalitate extrinseci, cât și intrinseci.

Cu privire la criticile de neconstituționalitate extrinsecă raportate la art. 115 alin. (4) din Constituție se arată că situația excepțională indicată atât în preambulul ordonanței de urgență a Guvernului, cât și în nota de fundamentare care a însoțit actul normativ nu este motivată corespunzător, nefiind indicată, în esență, urgența, motivul pentru care în această materie juridică ar fi o problemă mai gravă de practică neunitară decât în alte materii juridice și care nu poate fi soluționată prin modificarea eventuală a Codului de procedură civilă în condițiile unei proceduri normale de legiferare.

Astfel, analizând justificările prezentate în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, instanța apreciază că acestea sunt insuficiente, motivarea fiind formală, având în vedere că nu este invocată existența unei situații extraordinare, preexistente, cuantificabile și obiective, care să necesite reglementarea imediată prin ordonanță de urgență. Problemele invocate fac parte din funcționarea normală a sistemului judiciar și pot fi abordate prin proceduri legislative obișnuite.

În preambulul ordonanței de urgență, ca de altfel și în nota de fundamentare a acesteia, caracterul urgent este determinat de necesitatea asigurării de urgență a unei practici judiciare uniforme și unitare în materia stabilirii și plății drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, pentru a elimina diferențierile și a asigura egalitatea în fața legii și stabilitatea raporturilor socioeconomice. Se afirmă că este necesară o reglementare urgentă pentru a se asigura o practică judiciară uniformă în privința litigiilor salariale și a prestațiilor de asigurări sociale pentru personalul plătit din fonduri publice. Practica judiciară neunitară este o problemă sistemică ce poate fi abordată prin mecanismele existente, cum ar fi sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ori în vederea soluționării unor recursuri în interesul legii. Aceste mecanisme sunt deja prevăzute în legislația actuală și permit corectarea divergențelor de interpretare fără să fie nevoie de o ordonanță de urgență care să reglementeze o procedură exclusiv în privința litigiilor salariale și a proceselor privind prestații de asigurări sociale pentru personalul plătit din fonduri publice.

De asemenea, se susține că necesitatea imediată ar presupune că nu există alte mijloace de a aborda problema decât printr-o ordonanță de urgență. Nu se demonstrează de ce aceste măsuri nu pot fi implementate prin proceduri legislative obișnuite, chiar și în regim de urgență parlamentară. În actul normativ criticat se arată că măsurile legislative dispuse sunt singurele capabile să influențeze pozitiv activitatea instanțelor și să clarifice chestiuni de drept încă dintr-o etapă incipientă. Nu se explică de ce procedura de unificare a practicii judiciare neunitare, reglementată în Codul de procedură civilă, nu este suficientă și în privința litigiilor privind salarizarea și a celor privind prestații de asigurări sociale pentru personalul plătit din fonduri publice, cum este pentru restul tipurilor de litigii.

Se arată că practica judiciară neunitară poate avea un impact negativ asupra bugetului general consolidat și a stabilității socioeconomice. Hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță de către jurisdicția muncii, potrivit dispozițiilor art. 274 din Codul muncii, și hotărârile primei instanțe cu privire la pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale, potrivit art. 448 din Codul de procedură civilă, sunt executorii provizorii, de drept, fără nicio altă formalitate. Aceste dispoziții de procedură sunt aplicabile de la intrarea în vigoare a Codului muncii și a Codului de procedură civilă, astfel încât existența unui impact asupra bugetului nu este un element nou. Cu toate acestea, nu se oferă dovezi clare și concrete care să demonstreze că impactul practicii judiciare neunitare asupra bugetului este atât de sever și imediat încât să necesite o intervenție legislativă urgentă. Fără o cuantificare obiectivă și specifică a riscului nu se poate susține că există un pericol iminent care să justifice utilizarea unei ordonanțe de urgență.

De asemenea, riscul iminent, conform jurisprudenței Curții Constituționale, trebuie să fie obiectiv și cuantificabil, iar justificările prezentate sunt vagi și generale. Se face referire la tendința de permanentizare a practicii judiciare neunitare, fără să se indice mijloacele prin care a fost efectuată această analiză predictivă, ceea ce denotă că motivarea urgenței este formală. Legiuitorul nu poate confunda numărul mare al dosarelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești cu existența unor divergențe de jurisprudență. Totodată, necesitatea asigurării egalității de tratament juridic la care se face referire în preambulul ordonanței de urgență nu este specifică doar litigiilor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și proceselor privind prestații de asigurări sociale, ci se aplică tuturor raporturilor de muncă.

Se mai susține că impactul direct și considerabil al practicii judiciare neunitare asupra bugetului general consolidat este doar afirmat, și nu probat, inducându-se ideea că prin preluarea dosarelor de la instanțele de fond ori de control judiciar, altele decât instanța supremă, s-ar ajunge la neacordarea unor drepturi și, prin aceasta, la scăderea presiunii asupra acestui buget.

Or, procese privitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, precum și litigii referitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie și a altor prestații de asigurări sociale ale acestui personal există încă din anul 2010 prin raportare la legile-cadru de salarizare succesive adoptate de legiuitor.

În susținerea criticii sunt invocate deciziile Curții Constituționale nr. 255 din 11 mai 2005, nr. 258 din 14 martie 2006, nr. 421 din 9 mai 2007, nr. 104 din 20 ianuarie 2009, nr. 784 din 12 mai 2009 și nr. 366 din 25 iunie 2014.

Cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinsecă se arată că, prin ordonanța de urgență criticată, autoritatea legislativă constituie o instanță specială la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, dispozițiile ordonanței de urgență reprezintă un mod inadmisibil de ingerință a puterii politice în actul de justiție, transformând o procedură facultativă într-o procedură obligatorie doar în cazul anumitor proceduri judiciare. Din preambulul ordonanței de urgență reiese cu claritate că puterea legislativă încalcă independența puterii judecătorești, implicându-se în administrarea și chiar soluționarea cauzelor. Potrivit Codului de procedură civilă, nu este obligatorie sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile decât atunci când instanța învestită ultima cu soluționarea pricinii apreciază că este necesar, existând nelămuriri cu privire la prevederi emise de o altă autoritate. Dispozițiile criticate obligă însă instanța sesizată, chiar dacă nu ar exista nelămuriri cu privire la fondul pricinii, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție, care să îi spună cum să procedeze. În cadrul unui sistem democratic, puterea legislativă este responsabilă cu elaborarea și adoptarea legilor, în timp ce puterea judecătorească are rolul de a interpreta și aplica aceste legi în soluționarea litigiilor și în administrarea justiției. Odată ce puterea legislativă își depășește atribuțiile și se implică direct în procesul de soluționare a cauzelor judiciare sau în administrarea sistemului judiciar, se creează un dezechilibru periculos care subminează independența și imparțialitatea justiției. Prin extinderea sferelor de competență ale puterii legislative asupra proceselor judiciare, așa cum dispune ordonanța de urgență, se deschide calea către o posibilă influențare a sistemului judiciar. Dacă instanțele judecătorești sunt percepute ca fiind sub influența puterii legislative, încrederea publicului în justiție este grav afectată, ceea ce are consecințe negative asupra statului de drept.

Se mai susține că din cuprinsul ordonanței de urgență nu rezultă cu claritate la ce tip de cauze se referă domeniul său de aplicare, având în vedere că art. 1 alin. (1) din aceasta extinde aria de aplicare la toate aspectele de drept referitoare la raporturile de muncă și de serviciu ale personalului plătit din fonduri publice, printre acestea putând fi, cu titlu de exemplu, și cele referitoare la concedieri cu prejudicii derivate. Mai mult, nu rezultă dacă sesizarea instanței supreme se impune în orice situație, adică și în cazul unor probleme de drept ale căror rezolvări sunt evidente, sau doar pentru clarificarea unor chestiuni dificile de drept, singura diferență față de sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept fiind nivelul instanței care face sesizarea. Această neclaritate duce la încărcarea rolului instanței supreme și la blocarea dosarelor a căror soluționare ar putea rămâne în sarcina instanțelor inițial învestite.

Totodată, nu se prevede dacă, odată cu sesizarea, se suspendă și cauza în legătură cu care se face aceasta.

Astfel, dispozițiile legale criticate încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât prevederile art. 1 alin. (1) și (3), ale art. 2 alin. (1) și ale art. 3 și 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 sunt lipsite de claritate și coerență și nu respectă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Astfel, nu este prevăzută, în mod expres, suspendarea cauzei în situația sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în ipoteza ordonanței de urgență criticate, nu există o concordanță a textelor criticate referitor la domeniul de aplicare, lipsește mențiunea expresă că textele derogă de la art. 519 din Codul de procedură civilă — art. 4 din ordonanța de urgență nefiind în măsură să suplinească această lipsă de coerență a textului ordonanței de urgență.

Or, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, normele de tehnică legislativă sunt esențiale pentru asigurarea sistematizării, unificării și coordonării legislației, precum și pentru garantarea clarității și previzibilității în cadrul raporturilor juridice. Prin urmare, aspecte precum claritatea, concordanța și respectarea normelor de tehnică legislativă pot servi ca temei pentru analiza neconstituționalității unui act normativ.

Totodată, conform art. 61 din Legea nr. 24/2000, orice modificare sau completare a unui act normativ trebuie să se facă fără a afecta concepția generală ori caracterul unitar al acelui act.

Mecanismele de unificare a practicii judiciare neunitare prevăzute de Codul de procedură civilă sau penală cuprind dispoziții generale care prevăd sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu rezolvarea unor probleme de drept (hotărâre prealabilă) ori unificarea practicii judiciare în cazul pronunțării unor hotărâri contradictorii (recurs în interesul legii) numai după ce se constată că problema pusă în discuție este dificilă, nouă și doar dacă îndeplinește anumite condiții de admisibilitate, iar suspendarea cauzelor similare aflate pe rolul instanțelor este facultativă.

Prin ordonanța de urgență criticată se instituie obligativitatea completului de judecată de a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție și de a se dispune suspendarea tuturor cauzelor aflate pe rolul instanțelor din țară, fără a se mai da judecătorului posibilitatea de a trece prin filtrul propriei gândiri modalitatea de rezolvare a problemei de drept și adaptarea acesteia cauzei cu care a fost învestit, spre deosebire de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă care instituie o procedură facultativă, care dă libertatea judecătorului cauzei de a aprecia asupra dificultății problemei de drept și a gestiona procesul în funcție de situația de fapt concretă.

În această modalitate se intervine asupra noțiunii juridice de „chestiune de drept” la care se referă reglementarea din cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, care, nefiind definită de lege, a fost necesar a fi clarificată pe cale jurisprudențială, pentru a se putea asigura o delimitare riguroasă între, pe de o parte, analiza și interpretarea de principiu care pot fi date unor reglementări legale în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare și, pe de altă parte, judecata concretă și punctuală care trebuie făcută de instanțele judecătorești — potrivit competențelor lor legale, între care se numără interpretarea și aplicarea legii — care trebuie să se pronunțe în mod inerent și asupra chestiunilor de drept care au legătură cu situațiile litigioase care le sunt deduse spre soluționare.

Utilitatea și necesitatea acestei delimitări rezidă chiar în scopul procedurii reglementate prin art. 519 din Codul de procedură civilă, și anume acela de a fi un mecanism judiciar ce trebuie utilizat drept instrument juridic de unificare a jurisprudenței, iar nu drept un instrument care să permită instanțelor delegarea atribuțiilor privind interpretarea și aplicarea legii către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În acest sens se invocă Decizia nr. 59 din 24 septembrie 2018, paragrafele 39-42, sau Decizia nr. 71 din 15 octombrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Toate aceste dezlegări ale instanței supreme asupra admisibilității unei atari sesizări rămân fără obiect în situația în care judecătorul este obligat ca în orice situație în care întâlnește o problemă de drept să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție și să suspende cauza până la rezolvarea acesteia.

Ordonanța de urgență criticată introduce reguli derogatorii de la dispozițiile generale, fără însă a le modifica, iar această modificare nu se aliniază coerent cu principiile stabilite de legiuitor în materia mecanismelor de unificare a practicii judiciare. În loc să mențină coerența și unitatea acestor dispoziții, această modificare creează o incoerență în integrarea prevederilor modificate în actul de bază, adică în dispozițiile procedurale deja existente.

Nu sunt respectate nici regulile impuse de art. 63 din Legea nr. 24/2000, ce reglementează modalitatea în care se poate institui o normă derogatorie, în sensul că se impune utilizarea formulei „prin derogare de la”, urmată de menționarea reglementării de la care se derogă.

Astfel, art. 2 din ordonanța de urgență, care reglementează suspendarea și, respectiv, conexarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, nu precizează că dispozițiile sale se aplică prin derogare, spre exemplu, de la art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care dispune asupra unei suspendări facultative, și nu obligatorii. Totodată, nu se prevede în mod expres măsura suspendării judecății în cauza în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Lipsa de claritate a normei legislative rezultă chiar din art. 1 al ordonanței de urgență, care la alin. (1) face referire la un domeniu de aplicare al ordonanței de urgență atât în procesele privitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, cât și în cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal (deci litigii de muncă ori de contencios administrativ), dar extinde acest domeniu și la procesele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, în condițiile în care scopul urmărit de actul normativ viza diferențierile în materia stabilirii/plății drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

Deși natura și obiectul acestor procese sunt stabilite la art. l alin. (1) și (2), alin. (3) al acestui articol conține o precizare care este de natură să aducă incoerență legislativă, arătând că ordonanța de urgență se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2) — cu toate că din alineatele anterioare deja rezultase că se aplică litigiilor de muncă, de asigurări sociale și de contencios administrativ —, indiferent de calitatea părților, deși alin. (1) precizează că se aplică personalului plătit din fonduri publice — fără însă să detalieze ce se întâmplă cu personalul angajat în cadrul autorităților publice care încasează venituri și din alte surse. În același sens, art. 3 menționează că dispozițiile art. 1 și 2 se aplică și proceselor în curs la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, în condițiile în care art. 4 prevede că dispozițiile actului normativ criticat se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, care prevede la art. 24 că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Așadar, prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă, reglementarea determină apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice, în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.

Se mai susține că dispozițiile criticate încalcă principiul neretroactivității legii civile, având în vedere că prevederile art. 3 din ordonanța de urgență criticată impun sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și suspendarea proceselor în curs demarate înainte de intrarea în vigoare a acesteia.

În continuare, se arată că în lipsa unei justificări rezonabile de a impune reguli de procedură speciale de unificare a practicii judiciare aplicabile exclusiv personalului plătit din fonduri publice, ordonanța de urgență criticată este discriminatorie față de alte categorii de litigii în care părțile sunt persoane fizice care nu sunt plătite din fonduri publice, în condițiile în care atât proprietatea publică, cât și cea privată sunt ocrotite în mod egal de Constituție.

Art. 15 și art. 16 alin. (1) din Constituție reglementează principiile universalității legii și egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituțională a statuat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are libertatea de a stabili competența instanțelor de judecată și normele de procedură judiciară, cu condiția implicită de a nu contraveni altor norme și principii constituționale.

Prin dispozițiile legale criticate se încalcă principiul nediscriminării consacrat de art. 16 din Constituție, deoarece instituie reguli derogatorii aplicabile exclusiv personalului plătit din fonduri publice care are calitatea de justițiabili în cadrul proceselor legate de drepturile salariale. Aceasta creează o discriminare față de alte categorii de litigii, care au ca părți persoane fizice care nu sunt plătite din fonduri publice și care nu sunt supuse aceluiași mecanism obligatoriu de clarificare juridică rapidă și eficientizare procedurală.

Din cuprinsul ordonanței de urgență rezultă că dispozițiile sunt aplicabile doar în cazul anumitor proceduri judiciare, respectiv proceselor privitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, în procesele privitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului anterior amintit, inclusiv proceselor în materiile prevăzute la art. 1 din ordonanța de urgență și executărilor silite din aceste procese, în curs la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență.

Însă nu există proceduri separate pentru situații similare, iar legea interzice instituirea unor proceduri/standarde diferite pentru aceeași situație juridică. Dispozițiile din actul normativ criticat prevăd că sunt aplicabile doar anumitor categorii profesionale, fără să fie indicată și evidențiată cauza pentru care aceste categorii profesionale ar trebui să fie supuse unor proceduri discriminatorii, în condițiile în care proprietatea publică și cea privată sunt ocrotite în mod similar.

Totodată, se susține că procedura instituită prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prelungește, în mod nejustificat, activitatea de judecată în cauzele vizate de reglementarea criticată, creând, astfel, și o discriminare prin raportare la litigii similare în care părțile nu sunt persoane plătite din fonduri publice.

Ordonanța de urgență criticată încalcă și principiul exercitării libere a drepturilor, întrucât realizează o restrângere a dreptului de acces liber la instanță ca urmare a instituirii obligației de sesizare a instanței supreme și a suspendării judecării cauzei doar pentru anumite categorii profesionale și în lipsa unei justificări obiective.

În continuare, se susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 124 prin raportare la ingerința adusă independenței justiției, prin reglementarea obligației instanțelor judecătorești de a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de complexitatea chestiunii de drept deduse judecății.

Astfel, se arată că dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, ce dispun că doar ultima instanță învestită cu soluționarea unei pricini poate sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție în cazul evidențierii unei chestiuni de drept, care este nouă, care nu face obiectul unui recurs în interesul legii și de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, sunt aplicabile tuturor cetățenilor României. Dispozițiile ordonanței de urgență nu sunt evidențiate ca excepții de la regula aplicării art. 519 din Codul de procedură civilă, deși, în fapt, modifică o dispoziție legală în vigoare. Or, nu este indicat un motiv suficient și obiectiv pentru care doar în cazul anumitor proceduri judiciare s-ar impune modificările dispuse, fără indicarea unui termen clar, precis, până la care dispozițiile ordonanței de urgență s-ar aplica.

Așadar, dispozițiile ordonanței de urgență criticate reprezintă o ingerință a puterii politice în actul de justiție, transformând o procedură facultativă într-o procedură obligatorie doar în cazul anumitor proceduri judiciare. Din preambulul ordonanței de urgență reiese cu claritate că puterea legislativă încalcă independența puterii judecătorești, implicându-se în administrarea și chiar în soluționarea cauzelor.

Potrivit Codului de procedură civilă nu este obligatorie sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile decât atunci când instanța învestită ultima cu soluționarea cauzei apreciază că este necesar. Dispozițiile legale criticate obligă însă instanța sesizată, chiar dacă nu ar exista nelămuriri cu privire la fondul pricinii, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție, care să îi spună cum să procedeze, astfel încât judecătorul nu își menține prerogativa decizională.

Potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. Art. 2 alin. (1) din ordonanța de urgență criticată impune completelor de judecată să solicite Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prealabile privind chestiuni de drept nesoluționate anterior. Această obligativitate încalcă principiul independenței judecătorilor, deoarece le limitează capacitatea de a soluționa cauzele în mod autonom. Judecătorii trebuie să aibă libertatea să interpreteze și să aplice legea fără interferențe exterioare, iar impunerea unei proceduri obligatorii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție subminează această independență. Justificarea adoptării unui act normativ pe considerentul că practica judiciară neunitară poate avea un impact negativ asupra bugetului general consolidat și stabilității socioeconomice implică presupunerea legiuitorului că procedura de unificare a practicii judiciare va avea rezultate favorabile bugetului de stat. Presupunerea că soluțiile de unificare a practicii vor fi favorabile bugetului de stat demonstrează că legiuitorul are o anumită așteptare cu privire la rezultatele procedurii de unificare a practicii judiciare. Totodată, ordonanța de urgență criticată afectează independența justiției, deoarece implică faptul că hotărârile judecătorești pronunțate în vederea unificării practicii judiciare trebuie să fie aliniate la interesele financiare ale statului, cu ignorarea prevederilor legale. Normele internaționale stipulează că judecătorii trebuie să fie liberi de orice influență nejustificată, directă sau indirectă. Orice obligativitate impusă de legislativ în procesele judiciare constituie o încălcare a acestor principii.

Existența unor divergențe de jurisprudență este inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență teritorială.

Se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 541 din 26 septembrie 2019, precum și Hotărârea din 4 iunie 2013, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Teodor împotriva României.

Se mai susține că instituirea obligației de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unor hotărâri prealabile înlătură caracterul efectiv al căii de atac, în condițiile în care instanța din eventuala cale de atac și-a exprimat deja opinia prin pronunțarea hotărârii prealabile.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Cu privire la critica raportată la art. 115 alin. (4) din Constituție, arată că adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 a fost determinată de existența unui fenomen generalizat și persistent de practică judiciară neunitară în materia drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice și a prestațiilor de asigurări sociale. Soluțiile divergente afectează egalitatea în fața legii, înfăptuirea unitară a justiției și bugetul general consolidat, impunând instituirea de urgență a unui mecanism procedural care să permită clarificarea timpurie a chestiunilor de drept. Prin urmare, situația reglementată prezenta caracterul extraordinar cerut de Constituție, iar urgența a fost motivată corespunzător.

Referitor la criticile privind claritatea și previzibilitatea legii, Guvernul susține că normele criticate sunt formulate clar și inteligibil și trebuie interpretate în corelație cu dispozițiile de drept comun în materie procesual civilă. Acestea instituie, pentru litigiile prevăzute la art. 1 din ordonanța de urgență, un mecanism special și derogatoriu de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însoțit de suspendarea cauzelor similare, conexarea sesizărilor și soluționarea lor cu prioritate, în scopul unificării și eficientizării practicii judiciare.

În ceea ce privește criticile raportate la art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) și art. 53 din Constituție, arată că reglementarea nu restrânge exercițiul unor drepturi, ci urmărește protejarea drepturilor justițiabililor prin prevenirea soluțiilor judiciare divergente. Totodată, personalul plătit din fonduri publice se află într-o situație juridică diferită de personalul din mediul privat, având în vedere caracterul legal al raporturilor de muncă sau de serviciu și sursa bugetară a drepturilor salariale, astfel încât instituirea unui regim procedural distinct este justificată obiectiv și rezonabil.

Referitor la art. 124 și 126 din Constituție, Guvernul apreciază că instituirea unui mecanism special de unificare a practicii nu reprezintă o ingerință a puterii politice în activitatea de înfăptuire a justiției și nu afectează independența judecătorilor, ci valorifică rolul constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii. De asemenea, art. 129 din Constituție nu este încălcat, întrucât sesizarea instanței supreme nu afectează dreptul părților de a exercita căile de atac și nici nu echivalează cu o antepronunțare asupra unei cauze determinate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în ansamblul său, precum și dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3), ale art. 2 alin. (1) și ale art. 3 și 4 din aceasta. Din motivarea excepției rezultă că este criticat și alin. (3) al art. 2, astfel încât obiect al excepției îl constituie Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, în ansamblul său, precum și dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3), ale art. 2 alin. (1) și (3) și ale art. 3 și 4 din aceasta.

În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (1) și (3) privind caracterele statului de drept, alin. (4) privind separația și echilibrul puterilor în stat, alin. (5) privind principiul legalității în componenta referitoare la calitatea legii, art. 15 — Universalitatea, art. 16 — Egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 53 — Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 115 alin. (4) privind regimul adoptării ordonanțelor de urgență, art. 124 — Înfăptuirea justiției, art. 126 — Instanțele judecătorești, art. 129 — Folosirea căilor de atac.

Examinând excepția de neconstituționalitate în ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 115 alin. (4) din Constituție, în componenta referitoare la condițiile și la situațiile în care Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență, Curtea observă că în jurisprudența sa a reținut că Guvernul poate adopta o ordonanță de urgență în următoarele condiții, întrunite în mod cumulativ: existența unei situații extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată; urgența să fie motivată în cuprinsul ordonanței (a se vedea în acest sens Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, sau Decizia nr. 598 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 26 noiembrie 2019). Curtea a mai arătat că pentru îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituție este necesară existența unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009). Cât privește condiția urgenței, prevăzută de art. 115 alin. (4) din Constituție, Curtea a statuat că urgența reglementării nu echivalează cu existența situației extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza și pe calea procedurii obișnuite de legiferare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007). Totodată, Curtea a reținut că situațiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obișnuit sau comun și au un caracter obiectiv, în sensul că existența lor nu depinde de voința Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență. Ordonanța de urgență nu constituie o alternativă aflată la discreția Guvernului, prin care acesta și-ar putea încălca obligația sa constituțională de a asigura, în vederea îndeplinirii programului său de guvernare, reglementarea prin lege, de către Parlament, a relațiilor ce constituie obiectul acestei reglementări (a se vedea în acest sens Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014).

Plecând de la aceste considerente și analizând atât preambulul, cât și nota de fundamentare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, Curtea constată că, în emiterea acestui act normativ, Guvernul invocă existența unui fenomen generalizat și cu tendințe de permanentizare de practică judiciară neunitară la nivelul instanțelor judecătorești care soluționează procese privitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, precum și litigii referitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie și a altor prestații de asigurări sociale ale acestui personal; necesitatea asigurării de urgență a unei practici judiciare uniforme și unitare pentru a se garanta egalitatea în fața legii; necesitatea identificării unor remedii procedurale eficiente care să asigure îndeplinirea dezideratului unei practici judiciare unitare care să nu impieteze asupra bunei funcționări a întregului sistem judiciar; măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept; dar și faptul că soluțiile pronunțate în aceste categorii de litigii au un impact direct și considerabil asupra bugetului general consolidat.

Astfel, motivarea ordonanței de urgență criticate este centrată pe existența unei practici judiciare neunitare în litigiile privind salariile, pensiile și alte drepturi sociale ale personalului plătit din fonduri publice care tinde să se permanentizeze, fiind necesară adoptarea de măsuri urgente, pentru uniformizarea jurisprudenței și pentru introducerea unor remedii procedurale eficiente, care să sprijine buna funcționare a sistemului judiciar. Măsurile propuse ar clarifica din timp probleme juridice complexe.

Cu alte cuvinte, ordonanța de urgență criticată urmărește crearea unei proceduri de soluționare a acestei categorii de litigii prin reglementarea unui mecanism de unificare a practicii judiciare. Or, un astfel de motiv, indiferent cum este exprimat, nu poate constitui o situație extraordinară care să necesite adoptarea unei ordonanțe de urgență, în condițiile în care nu există nicio situație extraordinară și de urgență a cărei reglementare să nu poată fi amânată, având în vedere că practica judiciară neunitară, inclusiv din materia salarizării personalului plătit din fonduri publice și a prestațiilor de asigurări sociale, este inerentă oricărui sistem judiciar realizat printr-un ansamblu de instanțe judecătorești, iar mecanisme privind asigurarea unei practici judiciare unitare, precum recursul în interesul legii și pronunțarea hotărârilor prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt deja reglementate în Codul de procedură civilă (art. 514, respectiv art. 519 din Codul de procedură civilă).

Totodată, instanța supremă, în cadrul procedurilor de unificare a practicii judiciare, nu are misiunea să intervină în soluționarea concretă a cauzelor, ci să clarifice sensul normelor juridice atunci când ambiguitățile de redactare sau divergențele de interpretare o impun. Or, clarificarea dintr-o fază incipientă a procesului a unor eventuale sau încă neidentificate chestiuni dificile de drept, doar în privința unei anumite categorii de litigii, nu se convertește într-o situație extraordinară, ci doar are ca efect negarea rolului instanțelor judecătorești de a aplica și interpreta legea la cazul concret dedus judecății, acestea nemaiavând posibilitatea de a analiza și decide cu privire la anumite chestiuni de drept, respectiv cu privire la necesitatea apelării la mecanismele de unificare a practicii judiciare. Nici faptul că ordonanța de urgență a Guvernului stabilește o procedură doar în privința unei categorii de litigii nu este în măsură să justifice urgența reglementării, având în vedere, astfel cum s-a arătat mai sus, că divergențe de interpretare pot apărea în toate tipurile de litigii.

De asemenea, nici invocarea impactului direct și considerabil al soluțiilor pronunțate în aceste categorii de litigii asupra bugetului general consolidat nu reprezintă o situație extraordinară, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție, și nu poate justifica urgența reglementării, având în vedere că soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești sunt rezultatul deliberării judecătorilor, care au un anumit grad de libertate în aprecierea probelor și în aplicarea legii, în limitele stabilite de aceasta, și nu sunt influențate de posibilul impact financiar asupra bugetului. Justiția, într-un stat de drept, protejează drepturile și libertățile cetățenilor și funcționează independent de alte puteri.

Având în vedere cele de mai sus, rezultă că motivarea adoptării ordonanței de urgență este una formală, nefiind invocată existența unei situații extraordinare, preexistente, cuantificabile și obiective, care să necesite reglementarea imediată, astfel încât Curtea constată încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituție.

Mai mult, Curtea reține că, după intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, Înalta Curte de Casație și Justiție dobândește un drept exclusiv de verificare a practicii judiciare în materia vizată de acest act normativ. Potrivit art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, judecătorul fondului sau al căii de atac este obligat ca în orice situație în care este învestit cu o problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea fondului cauzei să dispună sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și să suspende cauza până la pronunțarea hotărârii prealabile. Aceasta, în condițiile în care legislația actuală reglementează deja mecanisme de unificare a practicii judiciare, cum ar fi sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ori în vederea soluționării unor recursuri în interesul legii, aceste mecanisme putând fi activate, în condițiile reglementate de Codul de procedură civilă, inclusiv în privința litigiilor salariale și a proceselor privind prestații de asigurări sociale pentru personalul plătit din fonduri publice. Așadar, spre deosebire de mecanismele de unificare a practicii judecătorești reglementate de Codul de procedură civilă, ordonanța de urgență criticată instituie un mecanism hibrid ce presupune sesizarea obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție de către orice instanță (fond sau cale de atac) fără a fi condiționată de judecarea cauzei în ultimă instanță, chestiunea de drept trebuind doar să nu fi fost lămurită de instanța supremă și nici să nu fi făcut obiectul unui recurs în interesul legii, lipsindu-i caracterul de noutate, iar suspendarea cauzelor este obligatorie.

Or, mecanismul dezlegării unor chestiuni de drept sau al recursului în interesul legii este menit să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce țin de aplicarea legii în funcție de multiplele și diferitele situații juridice practice. În același timp, imperativul de a asigura aplicarea unitară a legii nu ar trebui să antreneze o rigiditate a legii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 208 din 9 aprilie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 10 iulie 2025, paragraful 73).

Prin urmare, o procedură suplimentară, care nu vizează existența certă a unor divergențe de jurisprudență și care dublează aceste mecanisme procedurale, nu are ca finalitate decât îngreunarea, iar în anumite situații chiar blocarea activității Înaltei Curți de Casație și Justiție ca urmare a numărului semnificativ de sesizări ce ar trebui formulate de instanțele competente. O asemenea consecință este cu atât mai evidentă în contextul specificului materiei și al dinamicii schimbărilor legislative, care ar putea impune pronunțarea unei soluții asupra unei chestiuni de drept în condițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. Suprapunerea acestor competențe afectează rolul instanțelor judecătorești și al Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale, cu consecința încălcării și a prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituție care interzice afectarea regimului instituțiilor fundamentale ale statului pe calea ordonanțelor de urgență.

Având în vedere că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 a fost adoptată cu încălcarea art. 115 alin. (4) și (6) din Constituție, ceea ce îi conferă caracter neconstituțional în ansamblul său, nu se mai impune analizarea celorlalte critici de neconstituționalitate formulate, viciul de neconstituționalitate legat de modalitatea de adoptare a ordonanței de urgență afectând în totalitate validitatea actului normativ.

Totodată, Curtea reține că neconstituționalitatea ordonanței de urgență redă plenitudinea de competență instanțelor judecătorești învestite cu judecarea cererilor ce fac obiectul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, astfel încât cauzele aflate, în aplicarea acestei ordonanțe de urgență, în curs de soluționare pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție urmează a fi trimise pe cale administrativă instanțelor judecătorești antereferite în vederea reluării judecării acestora.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,