Decizia nr. 715/2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6, ale art. 8 alin. (1) și ale art. 14 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, precum și a ordonanței de urgență, în ansamblul său

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6, ale art. 8 alin. (1) și ale art. 14 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepție ridicată de Iosif Puiu și Constanța Puiu în Dosarul nr. 30.046/301/2015** al Tribunalului București — Secția a IV-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.641D/2021.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În sensul constituționalității dispozițiilor legale contestate, invocă jurisprudența Curții Constituționale, de exemplu, Decizia nr. 118 din 27 februarie 2025.

Prin Încheierea din 20 iulie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 30.046/301/2015**, Tribunalul București — Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6, ale art. 8 alin. (1) și ale art. 14 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă. Excepția a fost ridicată de către Iosif Puiu și Constanța Puiu într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de ajutor public judiciar, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru aferente cererii de apel.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia formulează atât critici de neconstituționalitate extrinsecă, referitoare la modul de adoptare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2008 și la competența Guvernului în raport cu dispozițiile art. 115 și 139 din Constituție, cât și critici de neconstituționalitate intrinsecă, acestea din urmă vizând conținutul normativ al articolelor criticate, apreciate ca fiind contrare principiilor constituționale privind egalitatea în fața legii, accesul liber la justiție și predictibilitatea normei juridice.

Cu privire la criticile de neconstituționalitate extrinsecă autorii excepției susțin că, prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2008, Guvernul a depășit limitele delegării legislative, intervenind într-un domeniu rezervat exclusiv legii având în vedere art. 139 alin. (1) din Constituție. În raport cu dispozițiile art. 115 alin. (6) din Constituție, autorii excepției apreciază că Guvernul nu putea adopta o ordonanță de urgență care afectează drepturile și libertățile fundamentale. Actul normativ contestat reglementează condițiile de acordare a ajutorului public judiciar, care au un impact direct asupra dreptului de acces la justiție, ceea ce depășește cadrul constituțional al delegării legislative. Nu în ultimul rând, autorii excepției critică ordonanța de urgență, în ansamblul său, și prin raportare la dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât doar în acest mod poate fi integrată „cererea de analiză a conflictului constituțional” în contextul garanțiilor europene privind dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenție, precum și al principiului nediscriminării prevăzut de art. 14.

Criticile de neconstituționalitate intrinseci formulate de autori privesc dispozițiile art. 8 alin. (1) și ale art. 14 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008. În opinia lor, aceste prevederi stabilesc condiții restrictive pentru accesul la ajutorul public judiciar, respectiv limitează beneficiarii la persoanele al căror venit mediu net lunar pe membru de familie este sub pragul de 300 lei și impun obligativitatea prezentării unor documente detaliate privind situația materială a solicitantului și a familiei sale. Dispozițiile art. 8 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008, prin impunerea baremului de acordare a ajutorului public judiciar de maximum 300 lei doar pentru venitul lunar pe membru de familie, reprezintă un criteriu discriminatoriu, care, în practică, restrânge accesul la justiție la o categorie limitată de cetățeni și, prin urmare, norma contravine prevederilor art. 4 alin. (2) și ale art. 16 alin. (1) din Constituția României, care garantează egalitatea cetățenilor în fața legii și interzic discriminarea pe criterii de avere sau origine socială. Dispozițiile art. 14 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 impun prezentarea veniturilor familiei și a dovezilor privind obligațiile de întreținere; deși scopul declarat al acestei cerințe este de a verifica criteriile de eligibilitate, în practică aceasta creează un obstacol suplimentar pentru accesul liber la justiție, intrând în contradicție cu art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, care garantează tuturor cetățenilor dreptul de a se adresa justiției și interzic restrângerea nejustificată a acestui drept.

De asemenea, autorii excepției susțin că formularea vagă a dispozițiilor art. 6, ale art. 8 alin. (1) și ale art. 14 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 lasă o marjă excesivă de apreciere instanțelor, ceea ce conduce la aplicarea neuniformă a legii. Astfel, modul în care este stabilit baremul de venit (300 lei pe membru de familie), precum și documentația justificativă impusă prin art. 14 alin. (1) anterior menționat sunt considerate imprecise și arbitrare, afectând previzibilitatea și accesibilitatea normei. Prin urmare, autorii excepției afirmă că aceste dispoziții încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât nu permit cetățenilor să prevadă consecințele juridice și nu asigură o aplicare coerentă și uniformă a legii privind ajutorul public judiciar.

Tribunalul București — Secția a IV-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată, întrucât, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale (Decizia nr. 264 din 24 februarie 2009, Decizia nr. 39 din 3 februarie 2015 sau Decizia nr. 79 din 28 februarie 2017), precum și a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 19 iunie 2001, pronunțată în Cauza Kreuz împotriva Poloniei), reglementarea ajutorului public judiciar are ca scop asigurarea efectivității dreptului de acces la justiție prin stabilirea unor condiții rezonabile, fără să instituie un drept necondiționat la asistență gratuită din partea statului.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul șiAvocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 6, ale art. 8 alin. (1) și ale art. 14 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, care au următorul conținut normativ:

Autorii excepției consideră că prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind calitatea legii, ale art. 4 alin. (2) referitoare la egalitatea cetățenilor și nediscriminarea acestora în funcție de avere sau de origine socială, ale art. 15 alin. (1) privind universalitatea și ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalității în drepturi. De asemenea, aceștia invocă și dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (1) și (2) privind accesul liber la justiție, ale art. 115 alin. (6) referitoare la limitele adoptării ordonanțelor de urgență și ale art. 139 alin. (1) potrivit cărora impozitele, taxele și celelalte venituri bugetare se stabilesc numai prin lege.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că autorii au formulat critici atât de natură extrinsecă, referitoare la modul de adoptare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2008 și la competența Guvernului, cât și critici de natură intrinsecă, referitoare la conținutul normativ al articolelor contestate, considerate neconforme.

În ceea ce privește critica de natură extrinsecă potrivit căreia, prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2008, Guvernul a depășit limitele delegării legislative și a intervenit într-un domeniu rezervat exclusiv legii, Curtea constată că, prin Decizia nr. 462 din 11 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 28 octombrie 2019, paragrafele 19-22, s-a reținut, pe de o parte, că, sintagma „numai prin lege” din cuprinsul art. 139 alin. (1) din Constituție are semnificația de a interzice posibilitatea stabilirii de impozite și taxe pentru bugetul de stat prin acte normative inferioare ca forță juridică legii. În această categorie nu intră ordonanțele adoptate de Guvern, ci hotărârile Guvernului, care se emit pentru organizarea executării legilor, ordinele miniștrilor etc. (a se vedea Decizia nr. 299 din 6 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 17 ianuarie 2002). De asemenea, din coroborarea prevederilor constituționale ale art. 139 cu cele ale art. 56, Curtea a observat că acestea instituie garanția că obligația constituțională a cetățenilor de a contribui prin impozite, taxe și alte contribuții, venituri la bugetul de stat, se face în condițiile legii.

Pe de altă parte, Curtea a reținut că accesul liber la justiție nu echivalează cu gratuitatea serviciului prestat de instanțele judecătorești, legiuitorul având deplina legitimitate constituțională de a impune taxe judiciare de timbru (a se vedea în acest sens Decizia nr. 649 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 7 ianuarie 2015), respectiv taxe de timbru fixe sau calculate la valoare în funcție de obiectul litigiului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 109 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 5 aprilie 2011). Nicio dispoziție constituțională nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiție, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităților judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiție. Regula este cea a timbrării acțiunilor în justiție, excepțiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor. Cheltuielile ocazionate de realizarea actului de justiție sunt cheltuieli publice, la a căror acoperire, potrivit art. 56 din Constituție, cetățenii sunt obligați să contribuie prin impozite și taxe, stabilite în condițiile legii.

De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat dacă accesul liber la justiție este un drept absolut și dacă poate forma obiectul unei restrângeri sau limitări. Instanța europeană a statuat că „dreptul la un tribunal” nu este absolut, acest drept putând fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și al în Cauza Irlandei de Nord, paragraful 57). De asemenea, prin Hotărârea din 11 octombrie 2007, pronunțată în Cauza Larco împotriva României, paragraful 56, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că obligația de a plăti în fața instanțelor civile o taxă judiciară corespunzătoare cererilor formulate nu poate fi considerată ca o limitare a dreptului de acces la o instanță, care ar fi, în sine, incompatibilă cu art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aceeași instanță a subliniat că, în dreptul român, cu privire la cererile evaluabile în bani, valoarea taxei judiciare de timbru este calculată sub forma unui procent din valoarea obiectului cauzei (a se vedea în acest sens Decizia nr. 649 din 11 noiembrie 2014, precitată).

Față de aceste considerente, Curtea constată că instituirea unor taxe judiciare de timbru prin ordonanțe de urgență nu este contrară prevederilor constituționale ale art. 21, art. 115 alin. (6) și ale art. 139, iar critica autorilor este neîntemeiată.

În ceea ce privește critica referitoare la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008, prin Decizia nr. 118 din 27 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 22 iulie 2025, paragrafele 16-21, Curtea a statuat că plata taxelor judiciare de timbru, fiind o condiție legală pentru începerea proceselor civile, obligația la plata anticipată a acestor taxe (în unele cazuri până la un termen ulterior, stabilit de instanța judecătorească) este justificată, ca și sancțiunea anulării acțiunii sau cererii, în caz de neplată a acestora. Așadar, regula este cea a timbrării acțiunilor în justiție, excepțiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 90 din Codul de procedură civilă, cel care nu este în stare să facă față cheltuielilor pe care le presupun declanșarea și susținerea unui proces civil, fără a primejdui propria sa întreținere sau a familiei sale, poate beneficia de asistență judiciară, în condițiile legii speciale privind ajutorul public judiciar.

Reținând că dispozițiile art. 8 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 conțin elementele necesare identificării practice a situațiilor în care se poate acorda ajutorul public judiciar în materie civilă, Curtea a precizat că normele legale criticate reglementează criteriile în funcție de care beneficiul ajutorului public judiciar în formele prevăzute la art. 6 din ordonanța de urgență menționată se avansează de către stat fie în întregime, fie în proporție de 50%.

Totodată, menținând jurisprudența sa anterioară în materie, Curtea a observat că prevederile art. 7 și 8 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 stabilesc acordarea unui ajutor public judiciar în formele prevăzute de lege acelor persoane care îndeplinesc condițiile legale, reținând că aceasta reprezintă opțiunea legiuitorului, care stabilește, astfel, sfera persoanelor îndreptățite să solicite sprijinul statului (a se vedea și Decizia nr. 39 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 26 februarie 2015, paragrafele 15-17).

În acest context, Curtea a amintit că, prin Hotărârea din 19 iunie 2001, pronunțată în Cauza Kreuz împotriva Poloniei, paragraful 59, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul efectiv de acces la un tribunal nu înseamnă însă un drept necondiționat de a obține un ajutor judiciar gratuit din partea statului în materie civilă și nici dreptul la o procedură gratuită în această materie. Așa fiind, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 reprezintă o garanție suplimentară a accesului efectiv la justiție, fiind adoptată pentru îmbunătățirea accesului la justiție și pentru a se acorda sprijin din partea statului persoanelor care sunt parte într-un litigiu și se află într-o dificultate materială. Reglementarea posibilității acordării ajutorului public judiciar vizează tocmai acele situații în care partea nu poate face față cheltuielilor unui proces din cauza lipsei mijloacelor materiale sau a celor pe care le implică obținerea unor consultații juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiție, fără a pune în pericol întreținerea sa ori a familiei sale, constituind o garanție a accesului liber la justiție. Aprecierea legalității și temeiniciei cererilor întemeiate pe dispozițiile mai sus citate se realizează de către instanța de judecată în temeiul prerogativelor conferite de Constituție și legi, pe baza probelor care însoțesc aceste cereri.

Curtea a mai reținut că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 reprezintă transpunerea în planul legislației interne a Directivei 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii. Scopul acestei reglementări este prevăzut la art. 1 din ordonanța de urgență antereferită și constă în „asigurarea dreptului la un proces echitabil și garantarea accesului egal la actul de justiție, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară, inclusiv pentru executarea silită a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii” (a se vedea Decizia nr. 264 din 24 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 30 martie 2009).

În vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a reglementat ajutorul public judiciar ca formă de asistență acordată de stat, în condițiile legii, oricărei persoane fizice, în situația în care aceasta nu poate face față cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obținerea unor consultații juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiție, fără a pune în pericol întreținerea sa ori a familiei sale. Prin această reglementare se urmărește asigurarea efectivității dreptului de acces la justiție prin stabilirea unor minime și rezonabile condiții.

Prin urmare, critica autorilor potrivit căreia impunerea unei limite fixe de 300 lei pe membru de familie pentru acordarea ajutorului public judiciar ar reprezenta un criteriu discriminatoriu, de natură să restrângă accesul la justiție pentru o categorie de cetățeni, și ar încălca principiile constituționale referitoare la egalitatea în fața legii și interzicerea discriminării pe criterii de nivel economic sau social nu poate fi primită. Aceasta întrucât stabilirea condițiilor de eligibilitate pentru acordarea ajutorului public judiciar ține de opțiunea legiuitorului, exercitată în considerarea necesității de a asigura accesul efectiv la justiție al persoanelor care nu dispun de mijloacele materiale necesare pentru susținerea unui proces, precum și utilizarea corespunzătoare a resurselor publice destinate finanțării acestui sprijin. Totodată, instituirea unui asemenea mecanism de sprijin se înscrie în cadrul normativ în care regula o constituie plata taxelor judiciare de timbru, iar acordarea ajutorului public judiciar reprezintă o măsură destinată să faciliteze accesul la justiție al persoanelor care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 14 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, spre exemplu, Decizia nr. 187 din 21 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 16 mai 2017, paragrafele 15-17, prin care Curtea a reținut că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă reprezintă transpunerea în planul legislației interne a Directivei Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii. Scopul acestei reglementări este prevăzut la art. 1 și constă în „asigurarea dreptului la un proces echitabil și garantarea accesului egal la actul de justiție, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară, inclusiv pentru executarea silită a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii”. În vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a reglementat ajutorul public judiciar ca formă de asistență acordată de stat, în condițiile legii, oricărei persoane fizice, în situația în care aceasta nu poate face față cheltuielilor determinate de un proces sau celor pe care le implică obținerea unor consultații juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiție, fără a pune în pericol întreținerea sa ori a familiei sale. Prin această reglementare s-a urmărit asigurarea efectivității dreptului de acces la justiție, prin stabilirea unor minime și rezonabile condiții. Curtea a statuat că stabilirea unei sume maxime echivalente cu 10 salarii minime brute pe țară, la nivelul anului în care a fost formulată cererea, până la care se poate acorda, cumulat, în cursul unei perioade de un an, ajutorul public judiciar, nu este de natură a împiedica accesul liber la justiție sau exercitarea dreptului la un proces echitabil. Stabilirea unor limite și condiții privind acordarea ajutorului public judiciar a fost determinată de posibilitatea asigurării resurselor financiare publice necesare acordării ajutorului, de realizarea unei distribuiri echitabile a ajutorului, în formele prevăzute la art. 6 din această ordonanță de urgență, de prevenirea exercitării abuzive a cererii de ajutor și a prejudicierii altor categorii de persoane fizice care ar avea nevoie de susținere din partea statului, fără a se îngrădi însă, în acest mod, accesul efectiv la justiție.

Totodată, Curtea a reținut că, întrucât ajutorul public judiciar în materie civilă este acordat de către stat, este firesc ca acesta să stabilească anumite condiții, precum și o procedură de urmat pentru acordarea acestui ajutor. Așadar, Curtea a constatat că furnizarea datelor și a documentelor prevăzute la art. 14 alin. (1) din actul normativ criticat a fost impusă în scopul asigurării accesului unei sfere cât mai largi de persoane la ajutorul public judiciar și a unei transparențe ridicate în acordarea acestui ajutor, precum și pentru o bună administrare a fondurilor ce au această destinație.

Prin urmare, critica referitoare la obligația impusă de art. 14 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008, constând în declararea veniturilor familiei și prezentarea documentelor care dovedesc obligațiile de întreținere, în vederea îndeplinirii condițiilor pentru acordarea ajutorului public judiciar, cerințe care, în opinia autorilor, restrâng nejustificat dreptul de acces liber la justiție, nu poate fi reținută.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale mai sus invocate, atât considerentele, cât și soluția pronunțată în decizia menționată sunt aplicabile și în prezenta cauză.

Distinct de considerentele avute în vedere anterior, examinând excepția de neconstituționalitate și susținerea autorilor acesteia, potrivit cărora formularea vagă a dispozițiilor art. 6, art. 8 alin. (1) și art. 14 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 lasă instanțelor o marjă excesivă de apreciere și conduce la aplicări neuniforme ale legii, iar pragul de venit de 300 lei pe membru de familie și cerințele privind documentele justificative sunt imprecise și arbitrare, afectând previzibilitatea normei și determinând încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea reține că, în jurisprudența sa, spre exemplu Decizia nr. 836 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 12 martie 2018, paragraful 22, a statuat că respectarea cerințelor de claritate, precizie și previzibilitate ale legii presupune examinarea normelor juridice în contextul întregii reglementări din care fac parte. În ceea ce privește principiul previzibilității normei legale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunțată în Cauza Rekvényi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecințelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naștere unei rigidități excesive a reglementării. În Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, aceeași instanță supranațională a arătat că însemnătatea noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul normei juridice, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi, iar previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea decurge dintr-o anumită acțiune. Totodată, din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație. Interpretarea și aplicarea unor asemenea texte depind de practică (în acest sens sunt hotărârile din 25 mai 1993 și din 15 noiembrie 1996, pronunțate în cauzele Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 40, și Cantoni împotriva Franței, paragraful 31). Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 491 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 19 octombrie 2016, paragraful 19).

Așa fiind, Curtea constată că dispozițiile legale criticate din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 reprezintă norme procedurale prin care legiuitorul a reglementat cadrul legal pentru acordarea ajutorului public judiciar în materie civilă, stabilind criteriile de eligibilitate pentru acordarea acestui sprijin. Examinarea acestor dispoziții în contextul reglementării din care fac parte permite identificarea condițiilor în care poate fi acordat ajutorul public judiciar și a cerințelor pe care solicitanții trebuie să le îndeplinească. Prin urmare, dispozițiile criticate prezintă un grad suficient de claritate și precizie, astfel încât critica raportată la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție nu poate fi reținută.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,