Decizia nr. 321 din 1 aprilie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 83 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Marius Alin Cristea în Dosarul nr. 27.762/3/2018 al Tribunalului București — Secția a IV-a civilă și de Teodora Condruz în Dosarul nr. 27.762/3/2018/a1 al Curții de Apel București — Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 487D/2021.

Termenul inițial pentru judecarea excepției de neconstituționalitate a fost stabilit pentru data de 15 ianuarie 2026, când, având în vedere că citarea autoarei excepției de neconstituționalitate nu a fost realizată, în temeiul dispozițiilor art. 153 alin. (2) din Codul de procedură civilă coroborate cu ale art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a amânat judecarea cauzei pentru data de 17 februarie 2026. La această dată au avut loc dezbaterile în ședința publică, în prezența autoarei excepției Teodora Condruz, lipsind celelalte părți, și cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi, susținerile acestora fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea a amânat pronunțarea, în temeiul art. 57 și al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru data de 1 aprilie 2026, când a pronunțat prezenta decizie.

Prin Decizia civilă nr. 181 din 9 iunie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 27.762/3/2018/a1, Curtea de Apel București — Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă. Curtea a fost sesizată ca urmare a admiterii recursului formulat împotriva unei încheieri prin care Tribunalul București — Secția a IV-a civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Excepția a fost invocată de Marius Alin Cristea în cadrul unei cauze având ca obiect soluționarea unei cereri de constatare a caracterului ilicit al faptelor comise de Societatea Allianz Țiriac Asigurări — S.A. și de reparare a prejudiciului provocat prin plata unei sume de bani, precum și de Teodora Condruz, în calitate de intervenientă accesorie, în cadrul recursului declarat împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii învederează, în esență, că dispozițiile de procedură civilă criticate sunt discriminatorii și contravin principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Aceștia susțin că o persoană fizică, având calificarea de consilier juridic conform Clasificării ocupațiilor din România, are dreptul să reprezinte în instanță persoane juridice, conform art. 84 din Codul de procedură civilă. Cu toate acestea, dacă aceeași persoană dorește să reprezinte o altă persoană fizică în baza unui mandat autentic, i se refuză acest drept, deși cunoștințele juridice sunt identice. Această diferență de tratament este nejustificată și discriminatorie.

Autorii subliniază că orice consilier juridic, indiferent dacă activează în cadrul unei entități publice sau private, trebuie să facă dovada studiilor juridice, iar entitățile private includ și societățile definite în art. 54 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (UE). Prin urmare, orice persoană fizică resortisantă a unui stat membru al UE are dreptul să fie reprezentată de un consilier juridic, inclusiv în baza unui mandat, dacă nu există incompatibilități legale.

Curtea de Apel București — Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât nu se poate vorbi despre o încălcare a principiului egalității. Instanța subliniază existența unei diferențe esențiale între statutul consilierului juridic și cel al avocatului, diferență care justifică un tratament juridic distinct.

Consilierul juridic, conform Legii nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, are dreptul să reprezinte doar persoanele juridice în cadrul entității în care activează, fie ca funcționar public, fie ca salariat. În schimb, avocatul, potrivit Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, este independent și are plenitudinea competenței de a reprezenta în fața instanțelor și a altor autorități atât persoane fizice, cât și juridice, în condițiile legii. Această distincție este consolidată și de prevederile art. 3 din legea care reglementează profesia de avocat, care stabilesc că activitățile de asistență și reprezentare juridică pot fi realizate exclusiv de către avocat, cu excepțiile expres prevăzute de lege — una dintre ele fiind chiar art. 83 din Codul de procedură civilă, care permite reprezentarea de către o rudă cu studii juridice.

Instanța consideră că această diferențiere nu este discriminatorie, ci derivă din natura și finalitatea diferite ale celor două profesii. În ceea ce privește invocarea dreptului unional, instanța reține că principiile consacrate de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie aplicate cu respectarea cadrului legislativ național și a circumstanțelor particulare ale fiecărei situații.

Referitor la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care garantează dreptul la un proces echitabil și la reprezentare juridică, instanța subliniază că acest drept trebuie concretizat prin legislația fiecărui stat membru, fără a impune uniformizarea regimurilor profesionale. De asemenea, libertatea de alegere a ocupației, reglementată de art. 15 din Cartă, nu este afectată de existența unor condiții legale de exercitare a profesiei, atât timp cât acestea nu golesc de conținut dreptul în sine.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția invocată este neîntemeiată, întrucât dispozițiile criticate respectă principiile constituționale privind accesul liber la justiție și egalitatea în fața legii, făcând astfel referire la jurisprudența Curții Constituționale, inclusiv la Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994. Guvernul subliniază că art. 83 alin. (1) din Codul de procedură civilă permite reprezentarea convențională a persoanelor fizice în instanță, fie prin avocat, fie prin alt mandatar. Totuși, dacă mandatarul nu este avocat, acesta nu poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării, cât și în cea a dezbaterilor. Această restricție nu afectează dreptul la apărare, deoarece mandatarul poate formula cereri, ridica excepții, propune probe și depune concluzii scrise, iar partea poate participa personal la dezbateri.

Interdicția ca un consilier juridic să reprezinte persoane fizice în instanță derivă din Legea nr. 514/2003, care limitează atribuțiile acestuia la apărarea intereselor entității juridice în cadrul căreia activează. Spre deosebire de avocat, care este independent și are competență generală în fața instanțelor, consilierul juridic are un statut profesional diferit, justificându-se astfel un tratament juridic distinct.

În plus, Guvernul invocă jurisprudența Curții Constituționale (deciziile nr. 860 din 17 decembrie 2019, nr. 77 din 23 februarie 2016, nr. 332 din 10 aprilie 2012), care a confirmat constituționalitatea reglementării, arătând că limitările impuse mandatarilor neavocați sunt opțiuni legislative legitime, menite să protejeze integritatea actului de justiție și să asigure calitatea reprezentării juridice.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 83 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, care au următorul conținut: „(1) (...) Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât și în etapa dezbaterilor.”

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) și (2) referitoare la egalitatea în drepturi. Totodată, în temeiul art. 148 alin. (2) din Constituție, se invocă art. 15 alin. (1) și (2) referitoare la libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel încât Curtea reține drept normă de referință art. 41 alin. (1) din Constituție, astfel cum acesta se interpretează și prin prisma exigențelor textului de drept european menționat. De asemenea, sunt invocate exigențele art. 54 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, referitoare la asimilarea, în aplicarea dreptului de stabilire, a societăților constituite în conformitate cu legislația unui stat membru cu persoanele fizice resortisante ale statelor membre.

Preliminar soluționării prezentei cauze, Curtea reține că autoarea Teodora Condruz a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară spre a se da o interpretare autentică prevederilor unionale în sensul că profesia de consilier juridic este exercitată conform unei forme reglementate. Întrucât aceste chestiuni se află în legătură directă cu excepția de neconstituționalitate, Curtea a unit fondul excepției cu cererea formulată. Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost formulată de autoare „spre a se da interpretarea autentică prevederilor art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prevederilor art. 6 alin. (3) din Tratatul Uniunii Europene și prevederilor art. 54 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene raportat la Răspunsul Parlamentului României — Camera Deputaților nr. 2/394 din 22 ianuarie 2026 în referire la confirmarea avizului înainte de publicarea în Monitorul Oficial al României a Statutului privind profesia de consilier juridic, răspuns cu incidență directă asupra prevederilor art. 7 pct. 3.6 din Codul fiscal”.

În privința condițiilor de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea Constituțională reține că acestea au fost dezvoltate în jurisprudența constantă a instanței europene. În acest sens, prin Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunțată în Cauza 283/81, SRL CILFIT și Lanificio di Gavardo Spa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că art. 177 (devenit art. 267) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene „trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecății sale, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Comunității”. De asemenea, prin Hotărârea din 9 septembrie 2015, pronunțată în Cauza C-160/14, Joăo Filipe Ferreira da Silva e Brito și alții, paragraful 40, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că „revine exclusiv instanței naționale sarcina de a aprecia dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune atât de evident încât nu permite nicio îndoială rezonabilă și, în consecință, de a decide să se abțină să sesizeze Curtea cu o problemă de interpretare a dreptului Uniunii care a fost ridicată în fața acesteia” (a se vedea Decizia nr. 362 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 10 iulie 2019, paragraful 26, Decizia nr. 601 din 16 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 27 ianuarie 2021, paragraful 20, sau Decizia nr. 4 din 31 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 31 iulie 2023, paragraful 17).

Având în vedere această jurisprudență a Curții de Justiție a Uniunii Europene, îi revine Curții Constituționale sarcina să aprecieze dacă întrebarea subsumată cererii de sesizare a instanței de la Luxemburg este relevantă și necesară cauzei a quo, în sensul de a stabili dacă decizia Curții de Justiție va conduce la constatarea constituționalității sau neconstituționalității dispozițiilor art. 83 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă.

Curtea observă, sub un prim aspect, că întrebarea preliminară propusă de către autoarea excepției de neconstituționalitate spre a fi adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene nu este aptă să influențeze soluția ce urmează să fie pronunțată în cauză. Având în vedere că instanța de contencios constituțional trebuie să verifice dacă dispozițiile naționale în discuție încalcă prevederi constituționale, trimiterea către Curtea de Justiție a Uniunii Europene este justificată numai dacă interpretarea dreptului Uniunii este indispensabilă pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate. Or, întrebarea propusă este formulată la un nivel de generalitate care nu leagă în mod direct norma națională contestată de o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene necesară pentru hotărâre.

Sub un al doilea aspect, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene conține standarde generale de protecție a dreptului la un proces echitabil și a independenței justiției, iar Curtea de Justiție a Uniunii Europene a oferit deja prin jurisprudența sa clarificări referitoare la limitele și modalitățile de aplicare ale acestor standarde, recunoscând totodată marja de apreciere a statelor membre în organizarea procedurilor interne, în special în materie procesuală și de remediu intern (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 14 noiembrie 2024, pronunțată în Cauza C-197/23 S. S.A. v C. sp. z o.o, Hotărârea din 30 aprilie 2024, pronunțată în M.N. — EncroChat, Hotărârea din 8 decembrie Cauza C-670/22 2022, pronunțată în Cauza C-348/21 HYA și alții).

În acest cadru normativ trebuie analizată și sfera de aplicare a art. 54 alin. (4) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, care prevede că societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru sunt asimilate persoanelor fizice resortisante ale statelor membre, însă exclusiv în aplicarea dispozițiilor referitoare la libertatea de stabilire. Această asimilare are un caracter strict funcțional și nu poate fi extinsă dincolo de domeniul specific al libertății de stabilire. Așadar, societățile comerciale nu pot fi tratate ca persoane fizice resortisante în alte contexte juridice, iar această interpretare nu poate produce efecte asupra aplicării art. 7 pct. 3.6 din Codul fiscal, care reglementează o categorie distinctă, respectiv persoana fizică ce face parte dintr-un corp profesional cu rol de reprezentare, reglementare și supraveghere a profesiei.

Totodată, dreptul la apărare, ca element intrinsec al dreptului la un proces echitabil, presupune posibilitatea persoanei fizice de a fi consiliată, reprezentată și apărată în fața instanțelor. Legislația procesual civilă națională, prin art. 83 alin. (1) din Codul de procedură civilă, permite reprezentarea convențională a persoanelor fizice de către un mandatar care nu este avocat, însă cu limitarea expresă că acesta nu poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului decât prin avocat. Această reglementare reflectă un echilibru între libertatea de a mandata o persoană de încredere și necesitatea ca acțiunile juridice cu impact decisiv asupra soluționării cauzei să fie formulate de un profesionist al dreptului, în acord cu exigențele unui proces echitabil.

În concluzie, interpretarea sistematică a normelor europene și naționale conduce la ideea că drepturile fundamentale privind accesul la justiție și apărarea nu pot fi extinse artificial pentru a conferi societăților un statut echivalent persoanelor fizice în afara sferei libertății de stabilire. De asemenea, regimul reprezentării procesuale a persoanelor fizice, inclusiv limitările impuse mandatarilor neavocați, este pe deplin compatibil cu standardele europene privind dreptul la un proces echitabil, întrucât urmărește garantarea unei apărări efective și a unei administrări corecte a justiției, situația consilierilor juridici în raport cu persoanele fizice fiind una restrictivă, deoarece natura profesiei de consilier juridic este intrinsec legată de furnizarea de servicii pentru o entitate juridică, respectiv angajatorul.

În aceste condiții, Curtea Constituțională apreciază că nu există o necesitate de a adresa întrebarea preliminară propusă pentru a se da interpretare autentică prevederilor art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, deoarece acestea pot fi aplicate în mod concret în lumina standardelor de drept unional deja consacrate.

Mai mult, Curtea observă că întrebarea propusă vizează aspecte procedurale referitoare la desfășurarea procesului în fața instanței judecătorești, respectiv dispozițiile speciale privind reprezentarea convențională a părților, aspect care ține de modul în care statul membru asigură accesul participanților la procesul civil. Aceste chestiuni sunt, în mod firesc, susceptibile de a fi apreciate prin prisma Legii fundamentale și a dreptului procesual civil intern, raportat la cerințele generale ale dreptului Uniunii Europene, însă întrebarea formulată nu probează că interpretarea dreptului Uniunii este indispensabilă pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate, deoarece prin intermediul acesteia se solicită, de fapt, o reglementare procedurală de o precizie absolută și general valabilă, în sensul reglementării reprezentării identice a părților în judecată, indiferent de statutul juridic sau calitatea procesuală a părților, și nu o clarificare a unei norme a dreptului Uniunii neclare sau contradictorii.

Astfel, întrebările care cer o formulare procedurală detaliată (în speță, identitatea absolută de tratament din punctul de vedere al reprezentării convenționale dintre persoanele fizice și cele juridice) nu sunt necesare pentru a decide dacă dispozițiile naționale respectă dreptul Uniunii Europene, fiind mai degrabă chestiuni de oportunitate procedurală internă ce țin de autonomia procedurală a statelor.

Prin urmare, având în vedere lipsa de relevanță/ pertinență a întrebării preliminare, raportată la cauza de față, precum și faptul că dispozițiile invocate sunt clare, atât prin conținutul normativ al acestora, cât și prin prisma jurisprudenței constante în materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene amintite anterior în paragraful 23, cererea de sesizare a acestei instanțe, formulată de autoarea excepției de neconstituționalitate, este neîntemeiată.

Totodată, în memoriul depus la dosarul cauzei, autoarea excepției de neconstituționalitate a apreciat că dispozițiile ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate nu pot fi disjunse de analiza simultană și a altor prevederi din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Or, referitor la extinderea obiectului excepției de neconstituționalitate, potrivit jurisprudenței sale constante, spre exemplu, Decizia nr. 1.069 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 7 septembrie 2011, Curtea a reținut că litigiul constituțional se desfășoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părți. Prin urmare, modificarea prin extindere a obiectului excepției de neconstituționalitate față de cel inițial, în raport cu care a fost solicitată instanței judecătorești sesizarea instanței de contencios constituționale, este inadmisibilă.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că aceasta a fost invocată de reclamantul Marius Alin Cristea în cadrul unei cauze având ca obiect soluționarea unei cereri de constatare a caracterului ilicit al faptelor comise de Societatea Allianz Țiriac Asigurări — S.A. și de reparare a prejudiciului provocat prin plata unei sume de bani. În cadrul acestui litigiu, reclamantul a fost reprezentat convențional de doamna consilier juridic Teodora Condruz, în baza unei procuri judiciare, în calitate de mandatar. La termenul din data de 22 aprilie 2019, instanța de fond a pus în vedere mandatarului reclamantului că, față de dispozițiile art. 83 din Codul de procedură civilă, nu are dreptul să pună concluzii pe excepții sau pe fond. Pentru acest considerent, reclamantul, prin mandatar, a înțeles să invoce excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții legale, excepție ce a fost respinsă la același termen de judecată, pe motivul că dispozițiile criticate nu au legătură cu soluționarea pe fond a cauzei.

Împotriva acestei încheieri de ședință, Marius Alin Cristea, prin mandatar Teodora Condruz, a înțeles să declare recurs. În cadrul recursului, a fost depusă de către Teodora Condruz o cerere de intervenție accesorie în sprijinirea recurentului, prin care aceasta a înțeles să invoce și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83 din Codul de procedură civilă. Cererea de intervenție accesorie a fost admisă în principiu, iar Curtea Constituțională a fost sesizată ca urmare a admiterii recursului.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată de Teodora Condruz, aceasta urmează să fie respinsă ca inadmisibilă. Curtea a reținut în jurisprudența sa că „legătura cu soluționarea cauzei” prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 presupune atât aplicabilitatea dispozițiilor de lege criticate în cauza dedusă judecății, cât și pertinența excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele impuse de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, condiția incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificată, în primul rând, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității dispozițiilor de lege criticate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 407 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 4 noiembrie 2019, paragraful 13).

De asemenea, constatarea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să profite autorilor acesteia și nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. Neconstituționalitatea unei dispoziții legale nu are numai o funcție de prevenție, ci și una de reparație, întrucât aceasta vizează în primul rând situația concretă a cetățeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 30). Totodată, Curtea a reținut în jurisprudența sa, de exemplu, prin Decizia nr. 244 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 20 iulie 2018, paragraful 17, că dacă autorul excepției de neconstituționalitate nu are un interes real, personal în promovarea acesteia, posibila admitere a excepției nu ar schimba cu nimic situația acestuia.

Or, în ceea ce privește recursul formulat în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Curtea a reținut este vorba despre o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual-civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Curtea a mai constatat că obiectul recursului este verificarea aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o, aceea de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma acestor condiții (Decizia nr. 410 din 11 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1063 din 24 noiembrie 2023, paragraful 21).

În această situație, Curtea constată că dispozițiile art. 83 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, potrivit cărora mandatarul care nu are calitatea de avocat nu poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât și în etapa dezbaterilor, raportate la obiectul cauzei în cadrul căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, respectiv recursul împotriva încheierii de respingere a sesizării Curții Constituționale, nu au legătură cu soluționarea acesteia, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, având în vedere criticile de neconstituționalitate formulate, considerentele antemenționate statuate în jurisprudența Curții sunt aplicabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză, unde eventuala admitere a excepției de neconstituționalitate, în sensul solicitat, nu ar produce nicio consecință în ceea ce privește admiterea sau respingerea căii de atac formulate. Prin urmare, excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată de către intervenienta accesorie, este inadmisibilă, întrucât nu există o legătură cu soluționarea cauzei, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar eventuala admitere a excepției ridicate nu este de natură să restabilească situația inechitabilă în care se presupune că intervenienta accesorie s-ar fi aflat din cauza neconstituționalității dispozițiilor de drept procedural civil.

Referitor la excepția de neconstituționalitate ridicată de Marius Alin Cristea, Curtea observă că reglementarea cuprinsă în art. 83 alin. (1) teza a finală din Codul de procedură civilă se înscrie într-un cadru juridic coerent și echilibrat.

Având în vedere că dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) consacră principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, jurisprudența constantă a Curții Constituționale (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994) a statuat că instituirea unor reguli speciale nu este contrară principiului egalității atât timp cât acestea asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite și de aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite.

De asemenea, prin Decizia nr. 860 din 17 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 10 aprilie 2020, paragrafele 17 și 18, Curtea a reținut că prevederile art. 83 din Codul de procedură civilă, în ansamblul lor, sunt destinate să asigure plenitudinea dreptului de acces liber la justiție, reglementând reprezentarea convențională ca un mecanism de facilitare a exercitării acestui drept fundamental. În același timp, modalitatea de reglementare a reprezentării convenționale asigură și exercitarea deplină a dreptului de apărare, întrucât limitarea posibilității mandatarului de a pune concluzii orale în fața instanței nu reprezintă altceva decât o garanție pentru realizarea dreptului consacrat de art. 24 din Legea fundamentală. În considerarea importanței acestui tip de apărare în cadrul procesului, legiuitorul a apreciat că este necesar să impună exercitarea acesteia într-o manieră profesionistă, prin intermediul unui avocat, asigurându-se astfel că justițiabilul va beneficia de o apărare care să întrunească exigențele calitative suficiente pentru a-i servi interesele procesuale și a respecta standardele unui proces echitabil.

Astfel, pentru situația în care mandatul este dat unei alte persoane decât un avocat, Curtea observă că acest mandatar poate să formuleze cereri în fața instanței, să propună probe, să îndeplinească alte acte de procedură în numele și în interesul părții pe care o reprezintă, însă nu are dreptul de a pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului.

Așadar, diferențierea între mandatarul avocat și mandatarul neavocat nu constituie o discriminare, ci o măsură justificată prin natura activităților procesuale vizate. Punerea de concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului cauzei nu este deschisă oricărei persoane, deoarece implică o formare profesională specifică și exercitarea unei profesii juridice reglementate, cum este cea de avocat, aceasta din urmă putând fi desfășurată în baza Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, cu respectarea Statutului profesiei de avocat și Codului deontologic al avocatului român concepute de Uniunea Națională a Barourilor din România.

Prin urmare, limitarea impusă mandatarului neavocat nu este o formă de excludere, ci o garanție a calității actului de justiție și a protecției intereselor părții reprezentate. În acest sens sunt și considerentele din Hotărârea din 18 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza Graziani-Weiss împotriva Austriei, paragrafele 63 și 64, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că doar avocații practicanți, notarii publici, judecătorii și funcționarii Departamentului Auditorului General care au promovat examenul de barou pentru avocați practicanți sunt scutiți de obligația de a fi reprezentați de un avocat în fața instanțelor judecătorești în cazurile în care reprezentarea este obligatorie. Alte persoane care au studii juridice și au, eventual, o pregătire juridică profesională, dar care nu lucrează ca avocați practicanți, nu au voie să reprezinte părțile în fața instanțelor judecătorești în cazurile în care reprezentarea este obligatorie.

Potrivit dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (2), nimeni nu este mai presus de lege, această normă aplicându-se inclusiv în contextul exercitării drepturilor procedurale. Mandatarul neavocat nu poate pretinde un drept de pledoarie pe fondul cauzei sau asupra excepțiilor procesuale în lipsa unei calificări profesionale adecvate, deoarece legea impune o condiție clară, respectiv calitatea de avocat, aceasta din urmă fiind de natură a conduce la asigurarea unui act de justiție eficient. Așadar, reglementarea nu creează privilegii pentru avocați, ci impune o exigență legală pentru reprezentarea părților în fața instanțelor judecătorești.

Această argumentare se menține și în ipoteza în care mandatarul neavocat este consilier juridic, respectiv o persoană care, potrivit art. 6 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic și art. 1 din Codul deontologic al consilierului juridic, îndeplinind condițiile prevăzute de lege pentru exercitarea profesiei, asigură apărarea drepturilor și intereselor legitime ale statului, ale autorităților publice centrale și locale, ale instituțiilor publice și de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum și ale persoanelor juridice de drept privat, în favoarea cărora exercită profesia.

Astfel, deși acest mandatar are pregătire juridică, fiind înscris într-un corp profesional cu o organizare proprie, nu deține calitatea de avocat, profesia de consilier juridic fiind reglementată în mod evident distinct de cea de avocat, prin Legea nr. 514/2003, și desfășurată cu respectarea Statutului profesiei de consilier juridic și Codului deontologic al consilierului juridic concepute de Ordinul consilierilor juridici din România.

Rezultă astfel chiar din definiția anterior menționată că unui consilier juridic nu îi este conferit dreptul de a pleda în instanță în numele unei persoane fizice, întrucât întreaga activitate juridică a acestuia se află în mod indisolubil legată de entitatea juridică în cadrul căreia este angajat, putând să o reprezinte doar pe aceasta în judecată. Mai mult decât atât, în activitatea sa, potrivit art. 8 din Legea nr. 514/2003, consilierul juridic poate asigura exclusiv consultanța, asistența și reprezentarea entității juridice în favoarea căreia își exercită profesia sau poate asigura avizarea și contrasemnarea actelor cu caracter juridic ale acesteia.

Astfel, deși necesară și relevantă, calificarea profesională nu este suficientă în lipsa calității de avocat, care presupune exercitarea unei profesii liberale. Așadar, chiar dacă mandatarul neavocat este consilier juridic, el nu poate fi exceptat de la aplicarea normei, întrucât nu îndeplinește condiția legală esențială, respectiv calitatea de avocat.

În legătură cu încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 41 alin. (1) astfel cum acesta se interpretează, în temeiul art. 148 alin. (2) din Constituție, și prin prisma exigențelor art. 15 alin. (1) și (2) privind libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, raportate la prevederile art. 54 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene referitoare la asimilarea, în aplicarea dreptului de stabilire, a societăților constituite în conformitate cu legislația unui stat membru cu persoanele fizice resortisante ale statelor membre, Curtea observă că autorii excepției nu arată în ce constă pretinsa contrarietate dintre dispoziția legală criticată și norma de referință invocată și nici nu poate reține în mod rezonabil vreo critică din cauza lipsei legăturii cu textul supus controlului. Ca atare, această critică este nemotivată.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,