Decizia nr. 29/2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28 alin. (3) și ale art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28 alin. (3) și ale art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, excepție ridicată de Stelian-Ioan Berințan și Simona-Marcela Berințan în Dosarul nr. 18.790/211/2020 al Judecătoriei Cluj-Napoca — Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.897D/2021.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorii excepției, avocat Anamaria Măstăcăneanu din Baroul Cluj, cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind celelalte părți. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei s-au depus în susținerea excepției de neconstituționalitate note scrise de către autorii excepției și amicus curiae din partea Asociației locuitorilor de pe strada Hodăi 2 din Cluj-Napoca, județul Cluj.

Președintele Curții dispune să se facă apelul și în dosarele Curții Constituționale nr. 1.957D/2021, nr. 2.982D/2021, nr. 3.264D/2021, nr. 3.315D/2021, nr. 3.461D/2021, nr. 3.611D/2021, nr. 3.957D/2021, nr. 218D/2022, nr. 1.451D/2022, nr. 2.588D/2022, nr. 26D/2023 și nr. 111D/2023, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a acelorași dispoziții legale, excepție ridicată de Ionuț-Traian Duma și Ileana-Nicoleta Duma, de Mihai-Emanuel Mecicu și Ancuța Mecicu-Coța, de Aurel Perșa și Daniela-Raveca Perșa, de Marian Chinan și Ioana-Claudia Chinan, de Ilie-Ovidiu Podar și Monica Podar, de Viorel Pop și Ana Pop, de Cristian Bodea și Andra-Ioana Bodea, de Gabriela-Florica Beșe, de Marius Sârbu și Aneta Haghel și de Mihai Pleșa în dosarele nr. 15.892/211/2020, nr. 18.794/211/2020, nr. 15.891/211/2020, nr. 18.793/211/2020, nr. 21.240/211/2020, nr. 15.893/211/2020, nr. 23.198/211/2021, nr. 1.335/211/2022, nr. 15.894/211/2020 și nr. 3.838/211/2022 ale Judecătoriei Cluj-Napoca — Secția civilă, precum și de Ioan Oltean și Octavia Oltean și de Cristina-Raluca Bota și Cristian Bota în dosarele nr. 207/211/2021 și nr. 15.896/211/2020 ale Tribunalului Cluj — Secția civilă.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorii excepției, avocat Anamaria Măstăcăneanu, cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind celelalte părți. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Curtea pune în discuție conexarea dosarelor. Atât avocatul ales al autorilor, cât și reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.957D/2021, nr. 2.982D/2021, nr. 3.264D/2021, nr. 3.315D/2021, nr. 3.461D/2021, nr. 3.611D/2021, nr. 3.957D/2021, nr. 218D/2022, nr. 1.451D/2022, nr. 2.588D/2022, nr. 26D/2023 și nr. 111D/2023 la Dosarul nr. 1.897D/2021, care a fost primul înregistrat.

Având cuvântul, avocatul autorilor apreciază ca fiind oportună conexarea Dosarului nr. 355D/2024, aflat în stadiu de raport, cu Dosarul nr. 1.897D/2021 și, în acest sens, solicită acordarea unui termen de judecată pentru întocmirea raportului. În susținerea cererii de amânare arată și că a fost citată pentru acest termen în 12 dosare, la data de 15 decembrie 2025, și că nu a mai luat legătura cu autorii excepției de aproximativ patru ani. Totodată, având în vedere și perioada sărbătorilor de iarnă, solicită amânarea cauzei în vederea pregătirii apărării. Un alt motiv de amânare îl constituie formularea unei cereri de emitere a unui aviz consultativ către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul Protocolului nr. 16 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și al Legii nr. 173/2022 pentru adoptarea unor măsuri necesare punerii în aplicare a Protocolului nr. 16 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptat la Strasbourg la 2 octombrie 2013 și semnat de România la Strasbourg la 14 octombrie 2014. Sesizarea vizează chestiuni de principiu privind interpretarea sau aplicarea drepturilor și a libertăților prevăzute de Convenție și de protocoalele sale, aspecte aflate în strânsă legătură cu criticile de neconstituționalitate formulate în excepția aflată pe rolul Curții Constituționale. În acest sens depune la dosar note scrise și șapte întrebări preliminare adresate instanței europene.

La interpelarea Curții, cu privire la faptul dacă întrebările formulate urmăresc să sprijine pe fond soluționarea cauzei, avocatul ales al autorilor arată că acestea susțin criticile de neconstituționalitate formulate prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și că, în vederea asigurării unei proceduri contradictorii, se impune comunicarea lor atât Avocatului Poporului, cât și Ministerului Public, pentru formularea unui punct de vedere.

Reprezentantul Ministerului Public, cu privire la cererea de amânare formulată pentru pregătirea apărării, apreciază că din susținerile apărătorului ales al autorilor rezultă că acesta cunoaște foarte bine cauza, astfel încât nu se impune acordarea unui nou termen de judecată, lăsând totuși la aprecierea Curții soluționarea acestei cereri. Referitor la cererea de sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului apreciază că aceasta nu se impune, întrebările formulate vizând modul în care ar trebui soluționată cauza pendinte în fața instanței naționale. În măsura în care autorii excepției vor fi nemulțumiți de soluția pronunțată, aceștia au posibilitatea ca, după soluționarea definitivă a cauzei, să se adreseze separat Curții Europene a Drepturilor Omului, prin formularea unei cereri individuale privind pretinsa încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, arată că unele dintre întrebările formulate par să vizeze aspecte ce țin de competența Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar nu de cea a instanței europene de la Strasbourg, însă rămâne la latitudinea autorilor excepției instanța pe care înțeleg să o sesizeze.

Curtea respinge cererea de amânare, având în vedere că Dosarul nr. 355D/2024 se află în altă fază procesuală, respectiv în stadiu de raport. În ceea ce privește sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ, Curtea reține că, în măsura în care, la momentul deliberărilor, va aprecia utilă recurgerea la procedura reglementată de Protocolul nr. 16 la Convenție, poate dispune repunerea cauzei pe rol. În continuare, cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul părților.

Avocatul autorilor excepției, Anamaria Măstăcăneanu, pune concluzii de admitere a acesteia. Apreciază că este necesar ca instanța de contencios constituțional să aibă în vedere că întrebările formulate sunt în strânsă legătură cu excepția de neconstituționalitate, iar nu cu soluționarea pe fond a cauzei, precum și că mecanismul utilizat de autori vizează preîntâmpinarea unor litigii numeroase la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce ar putea conduce la mai multe condamnări împotriva statului român.

În ceea ce privește situația de fapt, avocatul autorilor excepției arată că este vorba despre trei zone de dezvoltare spontană de locuințe, în cadrul cărora există zeci de construcții edificate în aceleași condiții, respectiv fără autorizații de construire. Din adresele autorităților publice competente rezultă că în Valea Chintăului există 50 de construcții fără autorizație, însă au fost aplicate doar 15 sancțiuni contravenționale, iar pe Valea Fânațelor, din 161 de construcții, numai pentru 35 au fost puse în aplicare dispozițiile legale. Prin urmare, din această perspectivă este clară și evidentă discriminarea care se produce între situații aflate în aceeași ipoteză legală.

Primul aspect invocat privește discriminarea raportată la incertitudinea legislativă și administrativă. În ceea ce privește incertitudinea legislativă solicită să se aibă în vedere aspectele de previzibilitate intrinsecă și extrinsecă, modificările legislative recente din anii 2019 și 2020, precum și considerentele Deciziei nr. 10 din 28 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, și ale deciziilor Curții Constituționale nr. 49 din 4 februarie 2020 și nr. 678 din 25 noiembrie 2025.

În esență, arată că, spre deosebire de jurisprudența anterioară, au intervenit mai multe modificări care sugerează, dincolo de orice putință de tăgadă, că viziunea legiuitorului din anul 1991 s-a schimbat radical, realitatea economică și socială actuală depășind cu mult prevederile instituite la acel moment. Din acest motiv, în prezent există două modalități alternative de intrare în legalitate, una dintre acestea fiind introdusă în anul 2020 și analizată prin Decizia nr. 10 din 28 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, cu incidență în prezenta cauză, întrucât permite intrarea în legalitate prin trecerea termenului de prescripție, prescripție care, în concret, reflectă pasivitatea autorității publice locale.

Al doilea motiv vizează aspecte care nu au mai fost avute în vedere până în prezent de Curtea Constituțională, respectiv garanțiile pe care legea trebuie să le confere împotriva arbitrarului autorităților publice. În Decizia nr. 10 din 28 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, unul dintre punctele centrale îl constituie conduita autorităților, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că scopul acestei decizii este responsabilizarea autorităților în ceea ce privește atribuțiile lor referitoare la reglementarea urbanistică și la rezolvarea problemelor generate de disciplina în construcții. În același scop invocă și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 49 din 4 februarie 2020, decizie care a vizat garanția oferită particularului în ipoteza în care acesta se confruntă cu arbitrarul autorităților.

Arbitrarul autorităților, în materia analizată, poate interveni din mai multe perspective: în aplicarea sancțiunilor, în stabilirea cuantumului sancțiunilor contravenționale, în determinarea termenului de intrare în legalitate, precum și în situațiile în care, pentru unii, s-au formulat acțiuni de desființare, iar pentru alții nu.

În opinia autorilor excepției, o asemenea procedură reprezintă o acuzație în materie penală din perspectiva Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrucât presupune două etape: una contravențională și alta de natură civilă, în cadrul căreia sunt aplicabile regulile de procedură civilă. Jurisprudența Curții Constituționale a stabilit că natura juridică a măsurii de desființare a lucrărilor executate nelegal este aceea de sancțiune contravențională complementară. Raportat la criteriile dezvoltate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene privind existența unei acuzații în materie penală, cel mai relevant este criteriul gravității sancțiunii, iar în cauzele de față se urmărește desființarea unor locuințe. Din această perspectivă, se impune aplicarea tuturor standardelor prevăzute de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din perspectivă penală, în sensul că autoritatea trebuie să dovedească, dincolo de orice putință de tăgadă, necesitatea desființării acestor construcții.

Revenind la excepția de neconstituționalitate, aceasta cuprinde două reguli pe care Înalta Curte de Casație și Justiție le califică drept formale, întrucât a dispune desființarea unei locuințe doar pentru depășirea termenului de intrare în legalitate — termen discriminatoriu prin prisma conduitei aceleiași autorități — și pentru neobținerea autorizației de construire, aflată tot la latitudinea aceleiași autorități care aplică sau nu sancțiuni, nu poate constitui o analiză echitabilă din perspectiva garanțiilor pe care trebuie să le ofere un proces penal.

În fine, au fost invocate și aspecte referitoare la încălcarea dreptului la viață intimă, familială și privată, având în vedere că este vorba despre locuințe personale care, din punct de vedere juridic, se află într-o zonă de vid legislativ. Cu privire la această situație, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 49 din 4 februarie 2020, a arătat că are obligația să intervină pentru a pune capăt unor abuzuri care, în speță, pot conduce inclusiv la condamnări ale României la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Pentru toate aspectele învederate de autorii excepției, expuse și dezvoltate pe larg în concluziile scrise formulate, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost invocată și motivată.

Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Apreciază că jurisprudența Curții Constituționale subzistă în continuare, fiind invocate drept exemplu Decizia nr. 1.491 din 18 noiembrie 2010 și Decizia nr. 115 din 3 februarie 2009, argumentele reținute în aceste decizii păstrându-și pe deplin valabilitatea și în prezenta cauză. Considerentele dezvoltate în aceste decizii consacră conformitatea dispozițiilor legale criticate cu prevederile constituționale invocate, fără să intervină elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea acestei jurisprudențe. În ceea ce privește susținerile referitoare la pretinsa lipsă de claritate și previzibilitate a dispozițiilor legale ce constituie obiectul excepției se apreciază că acestea sunt neîntemeiate, întrucât legea conține prevederi suficient de clare și previzibile, dispozițiile criticate permițând destinatarilor să își adapteze conduita în mod corespunzător exigențelor legale și cerințelor stabilite la nivel local. Normele sunt formulate într-un mod care oferă repere suficiente pentru ca persoanele interesate să înțeleagă consecințele nerespectării obligațiilor legale în materia executării lucrărilor de construcții. Totodată, se impune să se observe că normele legale contestate reprezintă expresia necesității exercitării unui control firesc din partea autorității administrative asupra legalității și siguranței realizării lucrărilor de construcții. Reglementarea instituie mecanisme menite să asigure respectarea disciplinei în construcții și protejarea interesului public, fără să depășească limitele constituționale ale competenței legiuitorului. De asemenea, nu poate fi reținută existența unei discriminări prin normele atacate, întrucât acestea se aplică în mod general tuturor persoanelor aflate în condițiile reglementate prin ipoteza normei, fără să instituie tratamente juridice diferențiate pe criterii arbitrare. În fine, trimiterile repetate la Decizia Curții Constituționale nr. 49 din 4 februarie 2020 nu prezintă relevanță în prezenta cauză, întrucât acea decizie vizează un domeniu distinct și nu privește aplicabilitatea Legii nr. 50/1991 în raport cu cele două articole contestate prin excepțiile de neconstituționalitate deduse judecății.

În replică, avocatul autorilor excepției arată că invocarea considerentelor Deciziei nr. 49 din 4 februarie 2020 a fost realizată în contextul în care aceasta privește art. 32 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, act normativ aflat în strânsă legătură cu Legea nr. 50/1991.

Prin Încheierea din 21 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 18.790/211/2020, prin Încheierea din 15 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 15.892/211/2020, prin Încheierea din 15 iulie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 18.794/211/2020, prin Încheierea din 25 octombrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 15.891/211/2020, prin Încheierea din 11 octombrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 18.793/211/2020, prin Încheierea din 28 octombrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 21.240/211/2020, prin Încheierea din 15 decembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 15.893/211/2020, prin Încheierea din 24 mai 2022, pronunțată în Dosarul nr. 23.198/211/2021, prin Încheierea din 9 noiembrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 1.335/211/2022, prin Încheierea din 20 decembrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 15.894/211/2020, prin Încheierea din 19 decembrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 3.838/211/2022, prin Încheierea din 18 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 207/211/2021, și prin Încheierea din 11 ianuarie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 15.896/211/2020, Judecătoria Cluj-Napoca — Secția civilă și Tribunalul Cluj — Secția civilă au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28 alin. (3) și ale art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții. Excepția a fost ridicată de Stelian-Ioan Berințan și Simona-Marcela Berințan, de Ionuț-Traian Duma și Ileana-Nicoleta Duma, de Mihai-Emanuel Mecicu și Ancuța Mecicu-Coța, de Aurel Perșa și Daniela-Raveca Perșa, de Marian Chinan și Ioana-Claudia Chinan, de Ilie-Ovidiu Podar și Monica Podar, de Viorel Pop și Ana Pop, de Cristian Bodea și Andra-Ioana Bodea, de Gabriela-Florica Beșe, de Marius Sârbu și Aneta Haghel, de Mihai Pleșa, de Ioan Oltean și Octavia Oltean și de Cristina-Raluca Bota și Cristian Bota cu ocazia soluționării unor cauze prin care s-a solicitat obligarea autorilor la desființarea lucrărilor de construcții executate nelegal, fără a deține autorizație de construire. Excepțiile constituie obiectul dosarelor Curții Constituționale nr. 1.897D/2021, nr. 1.957D/2021, nr. 2.982D/2021, nr. 3.264D/2021, nr. 3.315D/2021, nr. 3.461D/2021, nr. 3.957D/2021, nr. 1.451D/2022, nr. 2.588D/2022, nr. 26D/2023, nr. 111D/2023, nr. 3.611D/2021 și nr. 218D/2022.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin că prevederile art. 28 alin. (3) și ale art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, deoarece nu întrunesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate care caracterizează calitatea legii. Normele legale contestate nu definesc criteriile și condițiile necesare pentru stabilirea posibilității intrării în legalitate sau a necesității desființării construcției, nu sunt corelate cu alte legi în materia urbanismului și nici cu normele metodologice și nu asigură coerența reglementării privind autorizarea executării lucrărilor de construcții. Autorii arată și că legea nu instituie un mecanism adecvat de coordonare și corelare a competențelor între autoritatea care aplică sancțiunea contravențională și structura administrativă competentă să aprecieze posibilitatea intrării în legalitate, ceea ce generează neclarități, interpretări neunitare și poate conduce la măsuri disproporționate. Această lipsă de determinare normativă generează un risc real de aplicare arbitrară a sancțiunilor în materia urbanismului și afectează securitatea raporturilor juridice, contrar exigențelor statului de drept.

Se arată că prevederile legale criticate încalcă art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție, întrucât restrâng analiza instanței de judecată la două condiții strict formale, limitate la respectarea termenului prevăzut în procesul-verbal de contravenție și la obținerea autorizației de intrare în legalitate. Interpretarea acestor dispoziții legale transformă cercetarea judecătorească într-o procedură formală, lipsită de caracter efectiv de justiție, împiedicând examinarea completă a circumstanțelor concrete ale cauzei. Mai mult, caracterul abstract al dispozițiilor legale criticate împiedică administrarea unui probatoriu solid privind situația concretă a construcției, contextul urbanistic, proporționalitatea măsurii sau conduita autorităților. Astfel, persoana sancționată se află într-un dezavantaj substanțial, fiind lipsită de posibilitatea efectivă de a-și formula apărări utile, ceea ce afectează echilibrul procesual, restrânge nejustificat dreptul la apărare și aduce atingere dreptului la un proces echitabil, garantat de Constituție și de Convenția europeană pentru drepturile omului.

Autorii susțin că aceleași dispoziții legale încalcă principiul egalității în fața legii, întrucât prevăd aplicarea unor tratamente diferite pentru persoane aflate în situații juridice similare, respectiv edificarea unei construcții fără autorizație de construire. Modificările legislative recente [art. 37 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, modificat prin Legea nr. 7/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții] permit menținerea unor construcții fără autorizație și înscrierea acestora în cartea funciară, în timp ce alte construcții similare sunt supuse sancțiunilor contravenționale și acțiunii de demolare. Astfel, legislația aplică două tratamente diferite unor situații similare, ceea ce constituie discriminare directă, încălcând principiul nediscriminării prevăzut de art. 16 din Constituție, de art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului și de Protocolul nr. 12 la Convenție. În spețele deduse judecății, discriminarea este evidentă, întrucât în aceeași zonă există construcții menținute și înscrise în cartea funciară, dar și imobile pentru care se solicită demolarea, deși au fost edificate în aceleași condiții, demonstrând că soarta imobilelor nu este determinată de criterii obiective precum siguranța construcției, regimul urbanistic sau interesul public, ci de arbitrarul procedurii, momentul controlului sau modul discreționar de aplicare a legii de către autorități.

Judecătoria Cluj-Napoca — Secția civilă, în dosarele nr. 1.897D/2021, nr. 1.957D/2021, nr. 2.982D/2021, nr. 3.264D/2021, nr. 3.315D/2021, nr. 3.461D/2021, nr. 3.957D/2021, nr. 1.451D/2022, nr. 2.588D/2022, nr. 26D/2023, precum și Tribunalul Cluj — Secția civilă, în dosarele nr. 3.611D/2021 și nr. 218D/2022, consideră că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată. Dispozițiile legale criticate de autorii excepției sunt constituționale, atât din perspectiva temeiniciei măsurii de desființare a construcției, cât și sub aspectul respectării dreptului la un proces echitabil și al principiului egalității în fața legii. Normele legale contestate reprezintă, în esență, expresia necesității exercitării unui control din partea autorității administrative asupra legalității și siguranței realizării lucrărilor de construire. Judecătoria Cluj-Napoca — Secția civilă, în Dosarul nr. 111D/2023, contrar dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu și-a exprimat opinia asupra excepției de neconstituționalitate.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul, în dosarele nr. 3.611D/2021, nr. 1.451D/2022 și nr. 2.588D/2022, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată în raport cu textele de referință invocate. Se invocă jurisprudența Curții Constituționale, de exemplu, Decizia nr. 4 din 18 ianuarie 2005, Decizia nr. 409 din 14 iulie 2005, Decizia nr. 1.348 din 19 octombrie 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, Decizia nr. 614 din 10 octombrie 2019, Decizia nr. 123 din 10 martie 2020 și Decizia nr. 552 din 7 iulie 2020, prin care Curtea a statuat că dispozițiile legale criticate prevăd în mod clar că măsura desființării construcțiilor se aplică la expirarea termenului acordat pentru intrarea în legalitate, stabilit prin procesul-verbal de constatare a contravenției, în cazul în care nu a fost obținută autorizația necesară. De asemenea, Curtea a reținut că aceste dispoziții nu îngrădesc accesul liber la justiție și nici dreptul la apărare, iar persoanele vizate de dispozițiile criticate nu se află într-o situație identică cu cele cărora li se aplică prevederile art. 36 alin. (7) din Legea nr. 50/1991. Totodată, Curtea a subliniat că obligația obținerii autorizației de construire urmărește prevenirea consecințelor negative ale executării unor construcții necorespunzătoare, iar sancțiunea desființării construcției realizate fără respectarea acestei obligații nu contravine cadrului legal, ci reprezintă o consecință a aplicării acestuia, în vederea protejării drepturilor și libertăților altor persoane. În acest context, dispozițiile Legii nr. 50/1991 reglementează condițiile de executare a lucrărilor de construcții și stabilesc obligații în sarcina titularului dreptului de proprietate, având în vedere necesitatea protejării interesului general în domeniul urbanismului, al amenajării teritoriului și al siguranței în construcții.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 28 alin. (3) și ale art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 933 din 13 octombrie 2004, care prevăd următoarele:

Autorii excepției consideră că prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3)-(5) privind securitatea raporturilor juridice și statul de drept, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, astfel cum acestea se interpretează în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție și prin prisma exigențelor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil prin prisma exigențelor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 24 referitoare la garantarea dreptului la apărare și ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

Înainte de a proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține — referitor la notele scrise depuse la dosar de către autorii excepției, prin care apreciază că dispozițiile legale criticate contravin și dispozițiilor art. 26 din Constituție referitor la viața intimă, familială și privată, astfel cum acestea se interpretează în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție și prin prisma exigențelor art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale — că acestea nu pot fi primite. Astfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale și în conformitate cu art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, părțile trebuie să își exprime punctele de vedere în legătură cu excepția de neconstituționalitate în fața instanței judecătorești, depunând dovezile pe care le consideră necesare, iar instanța de judecată este obligată să își exprime opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată. Așadar, litigiul constituțional se desfășoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părți. Prin urmare, nu poate fi primită cererea prin care se modifică și se completează excepția de neconstituționalitate, ulterior încheierii de sesizare, direct în fața Curții Constituționale (a se vedea în același sens, de exemplu, Decizia nr. 47 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, paragraful 22). Așa fiind, Curtea se va pronunța asupra excepției de neconstituționalitate, astfel cum aceasta a fost formulată în fața instanței judecătorești.

În continuare, Curtea reține că autorii excepției de neconstituționalitate, prin concluziile scrise, au formulat și o cerere de solicitare a unui aviz consultativ Curții Europene a Drepturilor Omului, în baza Protocolului nr. 16 la Convenție, cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție, în raport cu excepția de neconstituționalitate ridicată în prezenta cauză.

Întrebările formulate au următorul conținut:

Referitor la această solicitare, Curtea reține că, în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 173/2022 pentru adoptarea unor măsuri necesare punerii în aplicare a Protocolului nr. 16 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptat la Strasbourg la 2 octombrie 2013 și semnat de România la Strasbourg la 14 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 8 iunie 2022, în exercitarea competențelor prevăzute la art. 146 lit. d) și k) din Constituția României, republicată, poate solicita, din oficiu, Curții Europene a Drepturilor Omului să emită un aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau din protocoalele la aceasta, ridicate într-o cauză aflată pe rolul său, în cazul în care apreciază că avizul consultativ este necesar pentru soluționarea acesteia.

Scopul procedurii de avizare este de a promova interacțiunea și un dialog constructiv între Curtea Europeană a Drepturilor Omului și instanțele naționale, care să servească la consolidarea punerii în aplicare a Convenției la nivel național. Cu alte cuvinte, prin fluidizarea dialogului instituțional, se urmărește conferirea unei protecții suplimentare drepturilor și libertăților cetățenești, aspect care ar trebui să conducă simultan la un număr mai redus de plângeri adresate Curții Europene a Drepturilor Omului și totodată la o reducere a diferențelor de interpretare a Convenției la nivel european.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a întocmit Instrucțiunile pentru implementarea procedurii avizului consultativ prevăzut de Protocolul nr. 16 la Convenție, aprobate la 18 septembrie 2017 și actualizate la 25 septembrie 2023, stabilind că instanțele pot uza de posibilitatea de a formula o cerere pentru emiterea unui aviz consultativ atunci când se pune o problemă nouă de drept în sfera Convenției europene a drepturilor omului sau când aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu se impune cu evidență în cauza pendinte ori, aparent, este inconsecventă.

Totodată, prin jurisprudența sa, spre exemplu, Decizia din 14 decembrie 2020, pronunțată în Cauza P16-2020-001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a clarificat sintagma „chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau din protocoalele la aceasta”, stabilind necesitatea ca înainte de a proceda la sesizarea Curții înalta instanță a statului semnatar să aprecieze natura, noutatea și complexitatea chestiunii de principiu, în lumina jurisprudenței Curții în materia dreptului/libertății fundamentale respective.

În primul rând, Curtea observă că solicitarea autorilor de sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului în vederea emiterii unui aviz consultativ, în forma în care a fost formulată, nu este de natură să conducă la o clarificare generală și abstractă a normelor Convenției, ci reprezintă mai mult modul în care se impun a fi soluționate cauzele pe fond de instanța națională, inclusiv evaluarea proporționalității remediilor și a eficacității mecanismelor interne. Or, cererile adresate Curții Europene a Drepturilor Omului trebuie să vizeze chestiuni de principiu, utile pentru uniformizarea aplicării Convenției în statele contractante. În speță, întrebările formulate sunt centrate pe soluții procedurale particulare, cum ar fi stabilirea dacă demolarea obligatorie a unei locuințe constituie o sancțiune suficient de gravă pentru a fi considerată o „acuzație în materie penală”, precum și pe obligarea instanțelor naționale să aplice regulile procesului penal (prezumția de nevinovăție, sarcina probei revenind autorității, sau standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”). De asemenea, se analizează aprecierea oportunității unor remedii interne, relevanța culpei autorităților în procedura de demolare și posibilitatea unei discriminări selective în ceea ce privește demolarea.

Aceste aspecte nu vizează doar procedura formală, ci și analiza concretă a proporționalității și echității cu care statul asigură protecția drepturilor și nu constituie probleme generale de interpretare a Convenției care să justifice un aviz consultativ. Evaluarea existenței unui remediu intern efectiv, a proporționalității măsurilor și a consecințelor practice ale desființării unor construcții realizate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea autorizației sunt operațiuni de drept intern care intră în sfera de apreciere a instanțelor naționale. Instanțele naționale sunt în măsură să aprecieze dacă, în concret, drepturile garantate de Convenție au fost afectate și ce remediu intern este adecvat, fără a necesita un aviz consultativ care ar substitui analiza jurisdicției interne. Totodată, sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului trebuie să fie justificată prin utilitatea clarificării solicitate pentru soluționarea cauzei naționale. Curtea apreciază că dispozițiile Convenției și ale protocoalelor relevante sunt formulate în termeni suficient de clari pentru a permite aplicarea testelor consacrate (imparțialitate obiectivă, drept la un proces echitabil) și verificarea existenței unui remediu efectiv, iar solicitarea unui aviz consultativ nu ar fi de natură să aducă o clarificare esențială de principiu, ci ar produce întârzieri nejustificate în soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Astfel, Curtea apreciază că aspectele pentru care a fost formulată cererea de solicitare a unui aviz consultativ al Curții Europene a Drepturilor Omului nu au caracterul necesar, de chestiuni de principiu referitoare la interpretarea sau la aplicarea drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau în protocoalele la aceasta, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 173/2022, motiv pentru care Curtea va respinge cererea.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că autorii acesteia au invocat neconstituționalitatea textelor de lege criticate în litigii aflate pe rolul instanțelor judecătorești, acțiunile fiind promovate de autoritatea locală competentă, conform prevederilor art. 28 alin. (3) și ale art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

Curtea reține că textele de lege criticate au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, Curtea Constituțională pronunțând în acest sens mai multe decizii — spre exemplu, Decizia nr. 329 din 9 iulie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1092 din 31 octombrie 2024, Decizia nr. 403 din 15 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 9 noiembrie 2022, Decizia nr. 614 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 6 februarie 2020, Decizia nr. 142 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 6 mai 2011, sau Decizia nr. 1.491 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 27 ianuarie 2011 — prin care a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate invocate.

În ceea ce privește critica autorilor referitoare la aspecte ce țin de claritatea și previzibilitatea dispozițiilor legale criticate, în jurisprudența sa constantă, Curtea a stabilit că prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție impun ca actele normative să îndeplinească anumite cerințe de calitate, una dintre acestea fiind previzibilitatea (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225), ceea ce presupune ca norma legală să fie îndeajuns de clară și precisă pentru a putea fi aplicată; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

În acest context, Curtea reține că prevederile art. 28 alin. (3) și ale art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 stabilesc în mod clar și precis cadrul legal pentru intrarea în legalitate și aplicarea măsurilor privind construcțiile realizate fără autorizație sau cu depășirea acesteia. În concret, termenul de intrare în legalitate este determinat expres de procesul-verbal de constatare a contravenției, iar lipsa obținerii autorizației de construire în acest termen atrage aplicarea măsurii de desființare a construcțiilor [art. 28 alin. (3)]. În cazul neîndeplinirii obligațiilor dispuse prin procesul-verbal, agentul constatator sesizează instanța judecătorească în vederea dispunerii măsurilor corespunzătoare, respectiv încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației de construire sau desființarea construcțiilor realizate nelegal [art. 32 alin. (1)]. Prin urmare, este evident că acest mecanism procedural asigură atât claritate și precizie, întrucât stabilește criterii obiective pentru autorități, cât și previzibilitate, întrucât contravenientul cunoaște exact termenul și măsurile ce îi pot fi aplicate. În plus, cadrul legal existent permite o corelare funcțională între sancțiunea contravențională și posibilitatea intrării în legalitate, eliminând astfel neclaritățile și interpretările neunitare, ceea ce corespunde exigențelor de coerență și securitate juridică.

Cu privire la critica autorilor excepției referitoare la lipsa unui mecanism adecvat de coordonare și corelare între autoritățile care aplică sancțiuni și cele care verifică posibilitatea intrării în legalitate, Curtea reține că în considerentele Deciziei nr. 10 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 29 octombrie 2021, paragraful 81, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 50/1991, entitățile care au competențe în materia constatării și aplicării sancțiunilor pentru nerespectarea reglementărilor care interesează disciplina în construcții nu sunt aceleași cu entitățile juridice ce au competențe în emiterea autorizației de construire sau/și a actelor premergătoare ce sunt necesare pentru finalizarea procedurii de autorizare a lucrărilor de construire. Chiar în ipotezele în care este vorba despre entități care fac parte din autoritatea administrației publice locale, trebuie observat că, prin prevederile art. 27 alin. (3) din Legea nr. 50/1991, se conferă competența de constatare și sancționare a contravențiilor „către compartimentele de specialitate cu atribuții de control ale autorităților administrației publice locale ale județelor, municipiilor, sectoarelor municipiului București, orașelor și comunelor, pentru faptele săvârșite în unitatea lor administrativ-teritorială sau, după caz, în teritoriul administrativ al sectoarelor municipiului București” (constatarea contravențiilor se realizează, de cele mai multe ori, de către poliția locală prin serviciul Disciplina în construcții), în timp ce competențele de gestionare a procesului de emitere a certificatelor de urbanism și a autorizațiilor de construire/desființare sunt conferite — conform art. 5 și 5^1 din aceeași lege — unei structuri de specialitate în domeniul amenajării teritoriului, urbanismului și executării lucrărilor de construcții, condusă de arhitectul-șef și având în componență personal cu pregătire adecvată în domeniile urbanismului, arhitecturii și construcțiilor. Curtea constată, în esență, că mecanismul este unul secvențial și distinct, respectiv procedura de constatare și sancționare a contravențiilor (art. 28 din Legea nr. 50/1991) este realizată de organele prevăzute expres (de regulă, inspectorii Inspectoratului de Stat în Construcții sau autoritățile administrației publice locale) și reprezintă o etapă administrativă, aceasta fiind urmată de o etapă jurisdicțională, declanșată printr-o acțiune judiciară, în cadrul căreia o eventuală măsură a desființării este dispusă de instanță, la sesizarea autorității competente (art. 32 din Legea nr. 50/1991). Prin urmare, nu poate fi vorba despre o confuzie de competențe, ci despre o delimitare între faza administrativă și faza jurisdicțională. Atât interpretate individual, cât și în ansamblul prevederilor Legii nr. 50/1991, textele supuse controlului de constituționalitate au un conținut normativ clar și precis pentru a putea fi aplicate și oferă suficiente repere pentru ca destinatarii acestora să înțeleagă sensul lor și să își adapteze conduita.

În același context și ținând cont de importanța domeniului executării lucrărilor de construcții, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că obligația de a obține autorizația de construire și sancționarea celor care nu respectă această obligație au rolul de a proteja drepturile și libertățile celorlalte persoane. Activitatea de edificare sau de desființare a construcțiilor, indiferent de natura acestora, trebuie să fie conformă prevederilor legale. Obligația de obținere a autorizației de construire urmărește prevenirea consecințelor negative generate de realizarea unor construcții necorespunzătoare. Îndeplinirea acestei obligații contribuie la evitarea unor incidente sau accidente cauzate de astfel de construcții, aspecte care justifică reglementarea strictă a autorizării/edificării construcțiilor, prevăzută de Legea nr. 50/1991. În consecință, amplasarea, proiectarea, executarea și funcționarea construcțiilor reprezintă activități care trebuie să respecte planurile de urbanism și de amenajare a teritoriului, precum și standardele de calitate și siguranță aplicabile (a se vedea Decizia nr. 142 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 8 mai 2019, paragraful 41).

În consecință, critica autorilor raportată la art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție este neîntemeiată, dispozițiile legale criticate îndeplinind exigențele de claritate, precizie, previzibilitate și asigurând securitatea juridică a raporturilor reglementate.

În ceea ce privește invocarea în prezenta cauză a prevederilor art. 21 alin. (3) și a art. 24 din Constituție, întrucât dispozițiile legale criticate limitează analiza instanței la condiții strict formale și lipsesc cercetarea judecătorească de caracter efectiv, fiind astfel afectate dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, prin Decizia nr. 614 din 10 octombrie 2019, precitată, paragraful 22, Curtea a reținut că legiuitorul a atribuit instanței judecătorești un dublu rol. Astfel, aceasta poate fi chemată să verifice legalitatea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, și, de asemenea, aceasta poate interveni, la cererea organului care a aplicat sancțiunea cuprinsă în procesul-verbal, pentru a stabili dacă se impune sau nu obligarea contravenientului la încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației sau desființarea construcțiilor realizate nelegal, fixând și termenele de executare a măsurilor dispuse, astfel cum prevede art. 32 alin. (1) și (2) din Legea nr. 50/1991. Cu aceste prilejuri, contravenientul își poate exercita neîngrădit toate drepturile și garanțiile procesuale care condiționează, într-un stat de drept, democratic, exercitarea dreptului la un proces echitabil.

Prin Decizia nr. 1.595 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 2 februarie 2011, Curtea a reținut că instanța judecătorească va soluționa cauza și va dispune măsurile corespunzătoare în cadrul unui litigiu de natură să asigure părților, deci și autorilor excepției, toate garanțiile procedurale pe care le presupun exercitarea liberului acces la justiție și dreptul la un proces echitabil.

În acest context, nu poate fi reținută susținerea autorilor potrivit căreia „analiza instanței de judecată se reduce la două condiții strict formale, respectiv respectarea termenului prevăzut în procesul-verbal de contravenție și obținerea autorizației de intrare în legalitate”, susținere care ar exclude posibilitatea judecătorului de a aprecia în mod efectiv asupra cauzei și ar restrânge soluția acestuia doar la aceste două aspecte. Art. 22 din Codul de procedură civilă consacră principiul aflării adevărului în procesul civil, deziderat al oricărei proceduri judiciare într-un stat de drept. Astfel, respectând principiul legalității, judecătorul va soluționa litigiul aplicând dispozițiile legale incidente în cauză și, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, acesta va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință. Ca atare, Curtea reține că dispozițiile de lege criticate nu îngrădesc puterea de apreciere a judecătorului, care va stărui în aflarea adevărului, dispunând, după caz, fie încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației, fie desființarea construcțiilor realizate nelegal.

În ceea ce privește critica potrivit căreia dispozițiile legale criticate au un caracter abstract, ce împiedică administrarea unui probatoriu solid privind aspecte ce țin de situația concretă a construcției, cum ar fi contextul urbanistic, proporționalitatea măsurii sau conduita autorităților, Curtea constată că aceste aspecte vizează modalitatea de aplicare a legii la cazul concret. În jurisprudența sa, Curtea a stabilit că interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a domeniului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, sau Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010).

Prin urmare, normele legale criticate nu aduc atingere dreptului la apărare, nu afectează echilibrul procesual, iar garanțiile unui proces echitabil sunt pe deplin respectate.

Referitor la încălcarea art. 16 din Constituție, prin Decizia nr. 146 din 21 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 850 din 20 septembrie 2023, paragraful 26, Curtea a reținut că principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel că, dacă unor situații egale trebuie să le corespundă un tratament egal, în situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit, iar încălcarea principiului egalității și nediscriminării are loc atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă și rezonabilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.006 din 27 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2013, sau Decizia nr. 256 din 17 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998).

Totodată, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, ca să apară o problemă în legătură cu art. 14 din Convenție privind interzicerea discriminării, trebuie să existe o diferență de tratament juridic al persoanelor aflate în situații vădit similare. O asemenea diferență de tratament este discriminatorie dacă nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă, cu alte cuvinte, dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Prin urmare, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele dintre situații altminteri similare justifică o diferență de tratament (a se vedea Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunțată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, paragraful 60), inclusiv un tratament juridic diferit (a se vedea Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, paragraful 38).

Aplicând aceste considerente la cauza de față, Curtea reține că prevederile legale criticate nu instituie nicio formă de discriminare între persoane aflate în situații identice. Diferența de tratament juridic indicată de autorii criticii nu este rezultatul unui arbitrar legislativ sau administrativ, ci reprezintă consecința firească a unor situații-premisă distincte, determinate de un element obiectiv: împlinirea sau neîmplinirea termenului de prescripție a răspunderii contravenționale.

Mai mult, Curtea reține că prin modificările aduse art. 37 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, legiuitorul a introdus un mecanism suplimentar de intrare în legalitate exclusiv pentru ipoteza în care sancționarea contravențională nu mai este posibilă. Astfel, după împlinirea termenului de prescripție, construcțiile realizate fără autorizație pot fi intabulate direct, însă această posibilitate nu reprezintă o favoare nejustificată, ci o consecință juridică necesară într-o situație în care statul nu mai poate aplica sancțiuni. Mai mult, intabularea este permisă doar dacă, în urma unei expertize tehnice, se confirmă respectarea cerințelor fundamentale aplicabile privind calitatea în construcții, precum și încadrarea în reglementările urbanistice aprobate. În schimb, în perioada în care fapta contravențională este încă sancționabilă, situația juridică este diferită, în sensul că autoritatea competentă este obligată să aplice sancțiunile contravenționale, iar intrarea în legalitate se poate realiza prin autorizarea post-factum, odată cu aplicarea sancțiunii. Ca atare, această diferență nu constituie un tratament discriminatoriu, ci modul distinct în care legea operează în funcție de etapa în care se află construcția.

Prin urmare, Curtea constată că nu există identitate de situație care să justifice aplicarea aceluiași regim juridic, întrucât criteriul diferențiator — prescripția răspunderii contravenționale, este unul obiectiv, rezonabil și în mod constant recunoscut de legislația contravențională. Diferența de tratament urmărește un scop legitim, respectiv stabilizarea situațiilor juridice care nu mai pot fi supuse sancționării, și este în mod evident proporțională, fiind condiționată de îndeplinirea unor cerințe tehnice și urbanistice preexistente.

Faptul că în aceeași zonă pot exista atât construcții intabulate, cât și construcții supuse demolării nu este expresia unei aplicări arbitrare a legii, ci rezultatul firesc al aplicării unui regim juridic etapizat, diferit în funcție de momentul constatării faptei și de posibilitatea efectivă de sancționare. A susține contrariul ar însemna a ignora efectele pe care prescripția le produce în ansamblul dreptului contravențional și, implicit, logica mecanismului de intrare în legalitate.

În consecință, prevederile legale criticate nu încalcă principiul egalității, iar tratamentul juridic distinct este determinat de situații juridice diferite, delimitările fiind obiective, justificate și proporționale cu scopul urmărit de legiuitor: menținerea construcțiilor autorizabile și asigurarea respectării disciplinei în materie de construcții și urbanism.

Cât privește dispozițiile art. 53 din Constituție, acestea nu au incidență în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale și, prin urmare, nu este aplicabilă ipoteza prevăzută de norma constituțională invocată.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,