Decizia nr. 238 din 12 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 teza a doua din Decretul-lege nr. 118/1990

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, excepție ridicată de Zicu Beca și Constantin Beca în Dosarul nr. 547/118/2021 al Tribunalului Constanța — Secția de contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.995D/2021.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, apreciind că textele de lege criticate sunt în concordanță cu dispozițiile constituționale pretins încălcate.

Prin Încheierea din 27 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 547/118/2021, Tribunalul Constanța — Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, excepție ridicată de Zicu Beca și Constantin Beca într-o cauză având ca obiect anularea deciziilor prin care au fost respinse cererile formulate de aceștia în vederea acordării drepturilor prevăzute de art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia consideră că deciziile administrative de respingere se limitează la o afirmație generală privind desfășurarea unei activități fasciste și/sau legionare, fără să precizeze fapte, împrejurări sau probe concrete care să susțină o asemenea concluzie, singurul element invocat fiind o condamnare pronunțată de statul român în perioada regimului comunist, calificat de aceștia ca ilegitim și criminal. Susțin că sintagma „și/sau legionară” cuprinsă în textul de lege supus controlului de constituționalitate încalcă principiul separației puterilor în stat, întrucât permite unor autorități administrative să stabilească, în afara unei proceduri judiciare, existența unei activități fasciste sau legionare. De asemenea, consideră că prevederile criticate încalcă și principiul neretroactivității legii civile, întrucât permit ca fapte anterioare adoptării reglementării să producă efecte juridice în prezent. Susțin, totodată, că dispozițiile legale criticate contravin principiului egalității în fața legii, deoarece creează un tratament diferențiat nejustificat între persoanele care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești și cele despre care se presupune că au desfășurat aceste activități, doar în baza unor articole din presa vremii.

Tribunalul Constanța — Secția de contencios administrativ și fiscal consideră că sintagma „și/sau legionară” conținută de dispozițiile art. 14 din Decretul-lege nr. 118/1990 poate ridica probleme de constituționalitate din perspectiva egalității cetățenilor în fața legii, fără privilegii și discriminări, precum și din perspectiva neretroactivității legii civile.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 14 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1208 din 10 decembrie 2020, cu modificările și completările ulterioare, care au următorul conținut normativ: „Prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au desfășurat o activitate fascistă și/sau legionară în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel, precum și copiilor acestora”. Din motivarea formulată de autorii excepției rezultă că se critică, în realitate, doar dispozițiile art. 14 teza a doua din Decretul-lege nr. 118/1990, acestea urmând să constituie obiect al excepției de neconstituționalitate.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 1 alin. (4) și (5) privind principiul separației puterilor în stat și principiul legalității, în componenta referitoare la calitatea legii, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii civile, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, astfel cum este interpretat, prin raportare la art. 20 alin. (1) din Constituție, prin prisma art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 29 — Libertatea conștiinței. De asemenea, sunt invocate prevederile și art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, referitor la redactarea actelor normative.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că art. 14 din Decretul-lege nr. 118/1990 exclude din sfera destinatarilor acestuia anumite persoane, cu privire la care legiuitorul a apreciat că nu pot beneficia de drepturile acordate prin actul normativ menționat, printre acestea numărându-se cele cu privire la care s-a dovedit că au desfășurat o activitate fascistă și/sau legionară în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel, precum și copiii acestora.

Curtea constată că nu poate fi reținută critica formulată de autorii prezentei excepții prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât sintagma „și/sau legionară” este formulată într-un mod suficient de clar și de previzibil astfel încât prescripțiile normei să poată fi înțelese fără dificultate și să fie aplicate corespunzător de autoritățile competente.

În acest sens, Curtea reține că art. 14 teza a doua din Decretul-lege nr. 118/1990 impune condiția expresă ca desfășurarea activității fasciste și/sau legionare în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel, care conduce la refuzul cererii de acordare a drepturilor recunoscute de actul normativ menționat, să fi fost dovedită. Așadar, excluderea de la beneficiul acestor drepturi este condiționată de existența unor elemente obiective, verificabile, iar nu de simple aprecieri sau prezumții arbitrare. Determinarea, de la caz la caz, a încadrării în ipoteza normei se face de către autoritatea administrativă, dar poate fi contestată în fața instanțelor judecătorești, care vor aprecia cu privire la probatoriul utilizat de organul administrativ în soluționarea nefavorabilă a cererii.

Curtea reamintește, în acest context, și argumentul dezvoltat în Decizia nr. 356 din 17 iulie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1084 din 25 noiembrie 2025, prin care a statuat că utilizarea unor noțiuni precum „fascist” ori „legionar” în cadrul unor reglementări care instituie consecințe juridice determinate nu este, prin ea însăși, contrară cerințelor de claritate, precizie și previzibilitate ale legii, atât timp cât norma nu instituie sancțiuni penale, nu vizează exprimarea unor opinii sau convingeri, ci stabilește condiții obiective pentru producerea unor consecințe juridice, a căror aplicare este supusă controlului instanțelor judecătorești. Or, art. 14 din Decretul-lege nr. 118/1990 nu reglementează fapte penale și nu sancționează conduite sau convingeri ideologice, ci instituie o situație de excludere de la acordarea unor drepturi cu caracter reparatoriu, condiționată expres de împrejurarea că desfășurarea unei activități fasciste și/sau legionare a fost dovedită. În acest cadru normativ, Curtea constată că dispozițiile legale criticate nu aduc atingere exigențelor art. 1 alin. (5) din Constituție și nici drepturilor fundamentale invocate.

Curtea reține, așadar, că art. 14 din Decretul-lege nr. 118/1990 nu conferă autorităților administrative atribuții de natură jurisdicțională și nu presupune stabilirea unei răspunderi penale sau constatarea vinovăției unei persoane. Norma operează exclusiv în cadrul unui mecanism administrativ de acordare a unor drepturi, deciziile emise fiind supuse controlului instanțelor judecătorești, în condițiile legii. Prin urmare, nu se poate susține că textul legal ar permite o încălcare a principiului separației puterilor în stat.

În ceea ce privește pretinsa nesocotire a principiului neretroactivității legii civile, Curtea constată că nu poate fi reținută. Art. 14 din Decretul-lege nr. 118/1990 nu sancționează juridic fapte săvârșite anterior intrării sale în vigoare, ci stabilește, în prezent și pentru viitor, condițiile de acordare a unor drepturi cu caracter reparatoriu, în cadrul unui regim juridic special, pentru cereri formulate și soluționate după intrarea în vigoare a reglementării. Utilizarea unor fapte sau împrejurări anterioare ca elemente de evaluare pentru acordarea unui beneficiu actual nu echivalează cu aplicarea retroactivă a legii civile, ci reprezintă o tehnică legislativă permisă, frecvent utilizată în materia drepturilor reparatorii sau compensatorii.

Referitor la critica prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea observă că diferența de tratament juridic rezultată din aplicarea textului de lege criticat este justificată în mod obiectiv și rezonabil. Art. 14 din Decretul-lege nr. 118/1990 se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei, fără a institui privilegii sau discriminări arbitrare. Excluderea de la beneficiul drepturilor prevăzute de decretul-lege este determinată de un criteriu obiectiv și rezonabil, respectiv desfășurarea care a fost dovedită a unei activități fasciste și/sau legionare, criteriu direct determinat de însăși finalitatea actului normativ, aceea de a acorda reparații victimelor regimurilor represive, iar nu persoanelor care au sprijinit sau au fost asociate cu ideologii extremiste. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, în ceea ce privește încălcarea principiului egalității în drepturi, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că este admisibilă diferența de tratament juridic pentru situații diferite, când aceasta se justifică în mod rațional și obiectiv (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 168 din 10 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999, și Decizia nr. 231 din 25 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 24 iunie 2004).

Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea observă că dispozițiile constituționale și convenționale menționate nu au incidență, în raport de conținutul normativ al textului de lege criticat. De altfel, Curtea reține că aplicarea textului legal analizat se realizează prin acte administrative care pot fi contestate în fața instanțelor judecătorești, beneficiarii având posibilitatea de a supune controlului judiciar atât legalitatea, cât și temeinicia măsurilor dispuse, inclusiv aspectele referitoare la probă și motivare. În aceste condiții, cadrul normativ asigură garanțiile necesare exercitării dreptului la un proces echitabil.

Tot astfel, Curtea apreciază că nici critica adusă prin raportare la art. 29 din Constituție privind libertatea conștiinței nu este relevantă în cauză, întrucât dispozițiile art. 14 din Decretul-lege nr. 118/1990 nu au nicio influență asupra valorii garantate prin norma constituțională invocată. Textul legal ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate nu vizează aptitudinea unei persoane de a avea anumite opinii, convingeri sau credințe religioase și nu sancționează exteriorizarea acestora, ci stabilește condiții obiective pentru acordarea unor drepturi cu caracter reparatoriu acelora care se încadrează în categoria persoanelor cărora actul normativ în discuție li se adresează, și anume persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, excluzându-le pe cele cu privire la care s-a dovedit că au desfășurat o activitate fascistă și/sau legionară în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel, precum și pe copiii acestora. Prin urmare, art. 29 din Legea fundamentală nu este incident în cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,