Text cu caracter informativ. Numai versiunea publicată în Monitorul Oficial al României este cea oficială. O poți consulta în modulul Monitorul Oficial, după autentificare.
Completul
- Elena-Simina Tănăsescu — președinte
- Asztalos Csaba-Ferenc — judecător
- Mihai Busuioc — judecător
- Mihaela Ciochină — judecător
- Dacian-Cosmin Dragoș — judecător
- Dimitrie-Bogdan Licu — judecător
- Gheorghe Stan — judecător
- Daniela Ramona Marițiu — magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și a celor ale art. 192 alin. (2) din Codul penal, excepție ridicată de Ruxandra Stănculescu în Dosarul nr. 24.280/300/2020 al Judecătoriei Sectorului 2 București. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 392D/2022.
La apelul nominal răspunde autoarea excepției personal și asistată de avocat Ursu Doru Cosmin, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul avocatului prezent, care susține că problema de constituționalitate survine din modul de interpretare a sintagmei „nerespectării măsurilor de prevedere”, cuprinsă de cele două dispoziții legale criticate. Arată că în rechizitoriul întocmit în cauză procurorul a făcut referire la texte dintr-o lucrare de specialitate, la opinia unui specialist, precum și la un ghid nepublicat. Așa fiind, apreciază că în cauza de față se formulează critici de neconstituționalitate noi care nu au fost analizate de instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa. Modalitatea de reglementare a textelor de lege criticate determină o așteptare de răspundere penală a medicului pentru orice rezultat al muncii sale care nu este pozitiv. Astfel, organul judiciar poate utiliza o prevedere marginală referitoare la exercițiul acestei profesii, cuprinsă în diverse acte nepublicate sau în diverse lucrări pe care medicul nu le-a citit. Nu există o gradare a gravității încălcării care să fie luată în considerare pentru a atrage răspunderea penală a medicului și care să îi permită acestuia să își realizeze apărarea și să aibă o conduită conștientă. Susține că textele criticate sunt neconstituționale, apreciind că sunt aplicabile considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016 și nr. 518 din 6 iulie 2017. În concluzie, apreciază că textele criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. h) și art. 115. La final, depune concluzii scrise în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Arată că în concluziile orale s-a pus accentul pe modul de interpretare a textelor de lege criticate, precum și a unor împrejurări de fapt și de drept reținute de organul de urmărire penală în actul de sesizare al instanței. Criticile de neconstituționalitate astfel formulate nu pot forma însă obiectul controlului exercitat de Curtea Constituțională. Arată că instanța de contencios constituțional a verificat constituționalitatea dispozițiilor criticate, dintr-o perspectivă asemănătoare, prin deciziile Curții Constituționale nr. 499 din 17 iulie 2018 și nr. 404 din 4 iulie 2023.
CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
Prin Încheierea din 11 februarie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 24.280/300/2020, Judecătoria Sectorului 2 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 192 alin. (2) din Codul penal, excepție ridicată de Ruxandra Stănculescu într-o cauză penală în care autoarea excepției a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține că dispozițiile legale criticate sunt în contradicție cu cele ale art. 1, ale art. 17 lit. a) și ale art. 173 din Codul penal, respectiv cu dispozițiile art. 2 și 141 din Codul penal din 1969, încălcând astfel principiile securității juridice și previzibilității legii ce decurg din art. 1 alin. (5) din Constituție, precum și normele de tehnică legislativă. Dispozițiile anterior menționate instituie soluții legislative contradictorii cu privire la natura izvorului regulilor pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități, în condițiile în care legea sau actul normativ cu putere de lege reprezintă singurul izvor al obligației de a avea o anumită conduită.
Din interpretarea gramaticală a dispozițiilor criticate, care incriminează uciderea din culpă „profesională”, rezultă că acestea stabilesc o formă extinsă de răspundere, fiind incriminată fapta săvârșită ca urmare a nerespectării unor măsuri de supraveghere. Face referire la art. 8 alin. (4) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și la deciziile Curții Constituționale nr. 845 din 18 noiembrie 2020 și nr. 30 din 27 ianuarie 2016. Așa fiind, justițiabilul nu va putea înțelege când conduita sa va determina antrenarea răspunderii penale, ceea ce dovedește că dispozițiile art. 192 alin. (2) din Codul penal și cele ale art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 sunt neclare.
În continuare, invocând deciziile Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016 și nr. 518 din 6 iulie 2017, susține că dispozițiile criticate încalcă principiul nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege. Diferențierea între dispoziții legale și măsuri de prevedere realizată de textele de lege penale atribuie persoanelor juridice de drept public, altele decât Parlamentul, sau chiar persoanelor fizice și juridice de drept privat calitatea de legiuitor. Or, potrivit art. 61 alin. (1) și art. 115 alin. (1) din Constituție, singura autoritate legiuitoare este Parlamentul, iar Guvernul poate emite acte normative cu forță juridică egală cu a legii doar în virtutea delegării legislative. Prin urmare, nu există o delegare legislativă dincolo de cea prevăzută de art. 115 din Constituție în ceea ce privește domeniul dreptului penal, ceea ce înseamnă că nicio normă cu caracter obligatoriu nu va putea antrena răspunderea penală atât timp cât această normă nu emană de la o autoritate competentă potrivit Constituției și atât timp cât forța juridică a acestei norme este inferioară legii. Așa fiind, dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 192 alin. (2) din Codul penal contravin principiului legalității incriminării.
Judecătoria Sectorului 2 București apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens invocă Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 192 alin. (2) din Codul penal. Deși Codul penal din 1969 a fost abrogat prin prevederile art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal anterior produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, sub aspectul stabilirii legii penale mai favorabile. Ca atare, în acord cu jurisprudența sa, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), Curtea se va pronunța și asupra prevederilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969. Prin urmare, Curtea constată că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 192 alin. (2) din Codul penal, care au următorul cuprins:
— art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969: „Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activități, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.”;
— art. 192 alin. (2) din Codul penal: „Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.”
Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că textele legale criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalității incriminării și pedepsei, art. 61 alin. (1) privind rolul și structura Parlamentului, art. 73 alin. (3) lit. h) cu referire la categoriile de legi și art. 115 privind delegarea legislativă. De asemenea, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, prin raportare la art. 23 alin. (12) din Constituție, sunt invocate și exigențele art. 7 paragraful 1, care instituie principiul nicio pedeapsă fără lege, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și cele ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituționalitate dintr-o perspectivă similară, Curtea respingând, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate prin Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 966 din 15 noiembrie 2018, și Decizia nr. 404 din 4 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1046 din 17 noiembrie 2023.
Prin Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018, mai sus menționată, paragrafele 15-21, Curtea a reținut că uciderea din culpă prevăzută de art. 192 din Codul penal are corespondent în incriminarea cu aceeași denumire marginală din art. 178 din Codul penal din 1969. Uciderea din culpă este o formă a omorului, cu deosebirea că diferă poziția psihică a autorului faptei, în sensul că, în loc de intenție, fapta este comisă din culpă — fie culpă simplă, fie culpă cu prevedere. Pericolul social al unei fapte săvârșite din culpă este întotdeauna mai redus decât acela al unei fapte similare săvârșite cu intenție, această evaluare diferențiată fiind valabilă și în cazul omuciderii. Deși uciderea din culpă prezintă, în mod evident, un grad de pericol social mai redus decât omuciderea săvârșită cu intenție, posibilitatea săvârșirii respectivei fapte din culpă constituie o gravă amenințare pentru viața oamenilor și pentru securitatea relațiilor sociale. Astfel, legiuitorul, incriminând uciderea din culpă, a urmărit crearea unei acțiuni inhibitoare pentru conștiința oamenilor, de natură să îi oblige la cântărire, la chibzuire atunci când efectuează acte ce ar putea provoca moartea unui om. Legea penală asigură, în acest mod, ocrotirea membrilor societății, ocrotire care, în prezent, capătă o importanță din ce în ce mai mare, având în vedere că activitățile în cadrul cărora se pot săvârși, din culpă, fapte cauzatoare de moarte sporesc numeric în același ritm cu progresul tehnic. Asemenea fapte sunt destul de frecvente și prezintă un pericol social evident — chiar dacă acesta este mai redus decât în cazul omorului intenționat —, punând în pericol viața oamenilor ca urmare a neatenției sau ușurinței în folosirea mijloacelor susceptibile să producă moartea. Întrucât legea penală nu distinge între diferitele grade de culpă, cea mai ușoară dintre ele atrage răspunderea penală a autorului faptei, urmând ca la individualizarea pedepsei să se țină cont de gravitatea culpei.
De asemenea, prin Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018, citată anterior, Curtea a reținut că modalitatea agravată a acestei infracțiuni reglementate de dispozițiile art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal este formulată în sensul că uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Alin. 2 al art. 178 din Codul penal din 1969 prevedea aceeași pedeapsă pentru uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activități, conținutul normelor de incriminare din cele două legi penale succesive fiind, practic, identic. Potrivit textului art. 192 alin. (2) fraza a doua din Codul penal, atunci când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Această soluție a fost adoptată de practica judiciară și în condițiile reglementării anterioare, chiar dacă nu era prevăzută în mod expres de dispozițiile art. 178 din Codul penal din 1969.
În continuare, Curtea a constatat că, în modalitatea normativă agravată prevăzută de dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și, respectiv, de cele ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal, uciderea din culpă este caracterizată prin cauza care a condus la atitudinea vinovată a autorului faptei, și anume nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități. Această agravantă privește deci caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului. Existența acestei forme agravate a infracțiunii de ucidere din culpă necesită îndeplinirea următoarelor cerințe cumulative: autorul faptei să fie un profesionist (inginer, medic, farmacist, chimist, arhitect etc.) sau un meseriaș (mecanic, instalator, zidar, tâmplar etc.) ori să efectueze o anumită activitate (conducător de vehicul, vânător etc.); pentru exercițiul respectivei profesii sau meserii ori pentru efectuarea respectivei activități să existe dispoziții legale sau măsuri de prevedere; fapta să fie urmarea nerespectării acelor dispoziții legale sau măsuri de prevedere.
Totodată, Curtea a observat că textele de lege criticate se referă la caracterul activității în legătură cu care este săvârșită fapta, iar nu la îndeletnicirea ca atare a făptuitorului. Astfel, profesionistul sau meseriașul care nu săvârșește fapta în exercițiul profesiei sau al meseriei proprii ori în exercițiul altei profesii sau meserii răspunde pentru varianta simplă a infracțiunii, în schimb cel care nu are nicio profesie sau meserie, dar se manifestă într-un sector de activitate specific și, din ușurință sau neprevedere, ucide o persoană, răspunde pentru varianta agravată analizată.
Tot prin decizia precitată, Curtea a constatat că sfera culpei profesionale cuprinde orice domeniu de activitate în care se implică o persoană și care este caracterizat prin anumite cunoștințe. Dispozițiile legale și măsurile de prevedere care guvernează un domeniu de activitate sau altul permit identificarea situațiilor în care exercițiul unor profesii sau al unor meserii ori efectuarea unor anumite activități poate cauza moartea unor persoane, atrăgând astfel atenția celor care le efectuează să lucreze cu toată prudența.
Astfel, Curtea a reținut că, prin instituirea acestei agravante, legiuitorul a urmărit să îi determine să fie prudenți pe cei care exercită profesii sau meserii ori desfășoară anumite activități pentru care există dispoziții legale sau măsuri de prevedere tocmai în considerarea faptului că orice neatenție în exercitarea, respectiv efectuarea acestora poate avea consecințe grave, constând chiar în pierderea vieții uneia sau mai multor persoane. În considerarea unor asemenea atitudini de lipsă de atenție față de viața celor din jur, legiuitorul — preocupat să ocrotească viața persoanei — îi obligă pe destinatarii textului de lege criticat să manifeste atenție, chibzuință în relațiile sociale, ori de câte ori exercită profesii sau meserii ori desfășoară anumite activități care ar putea provoca moartea unei persoane.
Având în vedere cele arătate mai sus, prin Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018, paragrafele 23 și 24, și Decizia nr. 204 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 19 august 2022, paragraful 20, Curtea a constatat că, prin natura ei, varianta agravată a infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și, respectiv, de cele ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din noul Cod penal, nu permite o enumerare exhaustivă a măsurilor de prevedere — pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități — a căror nerespectare este susceptibilă să provoace moartea unei persoane, interpretarea fiind realizată de organele judiciare. Principiul legalității, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii și formule generale. Apreciind că dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din noul Cod penal au o formulare clară și previzibilă, inclusiv pentru persoanele care nu dispun de pregătire juridică, Curtea a constatat că acestea nu încalcă cerințele de claritate și previzibilitate a legii impuse de prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) și art. 23 alin. (12) și, respectiv, de prevederile art. 7 referitor la legalitatea incriminării și a pedepsei din Convenție.
Totodată, prin Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018, paragrafele 25-27, și Decizia nr. 204 din 7 aprilie 2022, precitată, paragrafele 21 și 22, Curtea a amintit și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenție, potrivit căreia principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege) — pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni — instituie și cerința ca legea penală să nu fie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Așadar, legea penală trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în temeiul acestora. Astfel, printr-o bogată jurisprudență, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept” folosită la art. 7 din Convenție corespunde celei de „lege” care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91].
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a reținut că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (cauzele Cantoni împotriva Franței, paragraful 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, și Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive.
Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, ale căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a reținut că art. 7 paragraful 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, precum și cauzele Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
În ceea ce privește invocarea prevederilor constituționale ale art. 115, Curtea constată că acestea nu au incidență în cauza dedusă controlului de constituționalitate (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 547 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 952 din 29 noiembrie 2017, paragraful 28, și Decizia nr. 496 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 31 octombrie 2016, paragraful 20).
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
Dispozitiv
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ruxandra Stănculescu în Dosarul nr. 24.280/300/2020 al Judecătoriei Sectorului 2 București și constată că dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 192 alin. (2) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 București și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 5 martie 2026.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
Magistrat-asistent, Daniela Ramona Marițiu