Text cu caracter informativ. Numai versiunea publicată în Monitorul Oficial al României este cea oficială. O poți consulta în modulul Monitorul Oficial, după autentificare.
Dosar nr. x/45/2025 Președinte: Carmen Ilie — judecător Gabriela Bogasiu
— judecător
Liliana Vișan
— judecător
Miron Cornel Olaru
— magistrat-asistent
S-a luat în examinare recursul formulat de recurentele-reclamante A SRL, B SRL, C SRL, D SRL, E SRL, F SRL, G SRL și H SRL împotriva Sentinței nr. 151 din 28 mai 2025 a Curții de Apel I. — Secția contencios administrativ și fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul-pârât M.T.I., prin consilier juridic, lipsind recurentele-reclamante A SRL, B SRL, C SRL, D SRL, E SRL, F SRL, G SRL și H SRL.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, învederând faptul că recursul a fost formulat cu respectarea termenului prevăzut de lege, fiind timbrat, că intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, comunicată recurentelor, care au depus note scrise și practică judiciară.
Înalta Curte acordă cuvântul asupra excepției nulității recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare.
Intimatul-pârât, prin consilier juridic, solicită admiterea excepției nulității recursului, considerând că motivele de recurs nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege.
Înalta Curte, deliberând, respinge excepția nulității recursului, apreciind că motivele invocate pot fi subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.
Nemaifiind cereri de formulat, Înalta Curte constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Intimatul-pârât, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând că prima instanță a fost învestită cu constatarea nelegalității dispozițiilor art. I pct. 9 din Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 132/2025, iar în susținerea pretențiilor lor recurentele-reclamante au invocat prevederile art. 3 pct. 47 și ale art. 36 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2011, pretinzând încălcarea celor din urmă. Așa cum a constatat instanța de fond, în mod corect, cele două articole se referă la transportul interjudețean de persoane și la condițiile în care se acordă și se retrage licența, impunându-se respingerea recursului.
Înalta Curte, luând act de susținerile părții, în conformitate cu dispozițiile art. 394 din Codul de procedură civilă, declară închise dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra recursului declarat.
Î N A LTA C U RT E,
asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea instanței de fond
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel I. — Secția de contencios administrativ și fiscal la data de 5.05.2025, reclamantele E SRL, F SRL, D SRL, H SRL, A SRL, B SRL, C SRL și G SRL au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, anularea
art. I pct. 9 din Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 132/2025, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 5 martie 2025, în privința dispoziției prin care a fost introdus art. 55^1 alin. (10) în Normele metodologice privind aplicarea prevederilor referitoare la organizarea și efectuarea transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora stabilite prin Ordonanța Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, aprobate prin Ordinul ministrului transportului și infrastructurii nr. 980/2011, și suspendarea executării acelorași dispoziții.
Prin Sentința nr. 151 din 28 mai 2025, Curtea a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamante.
2. Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri reclamantele E SRL, F SRL, D SRL, H SRL, A SRL, B SRL, C SRL și G SRL au formulat recurs, solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.
Au citat reclamantele dispozițiile art. 3 pct. 47 și ale art. 36 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, cu modificările și completările ulterioare (OG nr. 27/2011), apreciind că dispozițiile art. 55^1 alin. (10) din normele metodologice aprobate prin Ordinul ministrului transportului și infrastructurii nr. 980/2011, cu modificările și completările ulterioare, excedează/contravin reglementărilor cuprinse în OG nr. 27/2011, întrucât nici în definiția legală a noțiunii de transport rutier interjudețean și nici în celelalte prevederi legale nu există o limitare cu privire la îmbarcarea/debarcarea pasagerilor în stațiile amplasate pe traseu.
Judecătorul fondului a realizat o confuzie între condiția de validitate extrinsecă a competenței materiale de a emite anumite acte administrative și condițiile de validitate intrinseci care privesc conținutul respectivelor acte. Faptul că ministrul transporturilor și infrastructurii este abilitat să emită norme prin care să reglementeze serviciul de transport nu echivalează cu faptul că normele pot fi emise cu încălcarea cadrului prevăzut în actul normativ de nivel superior pentru aplicarea căruia au fost emise.
Raționamentul că limitarea îmbarcării pasagerilor a fost dispusă în vederea asigurării unui mediu concurențial corect între operatorii de transport interjudețean și operatorii de transport județean care efectuează cursa pe același traseu este incorect, întrucât prin dispozițiile contestate nu se interzice îmbarcarea pasagerilor pentru stații de destinație situate în același județ, ipoteză în care s-ar putea susține existența unei departajări între cele două tipuri de transport, interdicția vizând strict raza teritorială a județului în care se află capătul de traseu de plecare.
În cazul în care s-ar fi dorit evitarea suprapunerii între traseele județene și cele interjudețene în scopul asigurării unui mediu concurențial, interdicția ar fi trebuit să vizeze îmbarcarea/debarcarea din stații situate pe raza teritorială a tuturor județelor tranzitate de o cursă de transport interjudețean, și nu doar îmbarcarea/debarcarea între stațiile situate pe raza teritorială a județului în care se află capătul de traseu de plecare, norma criticată dezavantajându-i pe operatorii de transport din județele de graniță.
Prin interzicerea îmbarcării pasagerilor pentru călătorii către stațiile de destinație de pe raza administrativ-teritorială a județului în care este situat capătul de traseu de plecare,
dispoziția normativă contestată instituie în sarcina operatorilor de transport rutier obligația de a interzice pasagerilor să coboare în stații situate în același județ cu capătul de traseu de plecare, obligație imposibil de dus la îndeplinire.
De asemenea, în cazul beneficiarilor de gratuități la transportul rutier (persoanele prevăzute de Legea nr. 44/1994 — veteranii, invalizii și văduvele de război sau de Legea nr. 448/2006 — persoanele cu dizabilități), agentul economic operator de transport nu are posibilitate de a limita îmbarcarea pasagerilor prin refuzul de a elibera bilete/legitimații de călătorie pentru stații de destinație amplasate pe raza teritorială a județului în care se află capătul de traseu de plecare, persoanele în cauză având dreptul să efectueze călătoria pe baza biletelor eliberate de alte entități.
3. Apărările formulate Intimatul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru nemotivare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluția instanței de recurs Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate de recurente și a apărărilor intimatului-pârât, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, este fondat, pentru următoarele considerente.
1. Argumente de fapt și de drept relevante Obiectul acțiunii privește anularea art. I pct. 9 din Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 132/2025, în privința dispoziției prin care a fost introdus art. 55^1 alin. (10) în Normele metodologice privind aplicarea prevederilor referitoare la organizarea și efectuarea transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora stabilite prin Ordonanța Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 980/2011.
Potrivit dispozițiilor contestate, „Pe raza administrativ-teritorială a județului unde este situat capătul de traseu de plecare este permisă numai îmbarcarea călătorilor pentru stațiile din județele de tranzit, respectiv pentru stațiile situate pe raza administrativ-teritorială a județului în care este situat capătul de traseu de sosire.”
Recurentele-reclamante au susținut că norma menționată este nelegală pentru că ar contraveni art. 3 pct. 47 și art. 36 din OG nr. 27/2011, referitoare la definiția transportului rutier și la modul de efectuare a transportului public interjudețean, dispoziții care nu impun nicio restricție la întocmirea graficului de circulație.
Intimatul-pârât a apreciat că dispozițiile art. 55^1 din normele metodologice, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 980/2011, corespund scopului desfășurării tuturor tipurilor de transport de persoane, care trebuie să respecte principiile consacrate de art. 1 din OG nr. 27/2011 (al liberei concurențe, al garantării accesului liber și nediscriminatoriu la piața transportului rutier, al protecției mediului înconjurător, al protejării drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice).
Instanța de fond, în motivarea soluției de respingere a acțiunii, a reținut, în esență, că dispozițiile criticate nu contravin actului normativ de rang superior, OG nr. 27/2011, și că este rezonabilă justificarea adusă de pârât pentru introducerea limitării, respectarea limitelor teritoriale pentru fiecare tip de transport și asigurarea egalității între operatorii de transport interjudețean și județean care efectuează cursa pe același traseu, pentru a asigura un mediu corect din punct de vedere concurențial. De asemenea, a mai apreciat instanța că articolul vizat nu interzice coborârea pasagerilor pe teritoriul județului în care se află și stația de îmbarcare, ci doar îmbarcarea acestora
dacă declară că intenționează să călătorească până la o stație situată în interiorul județului în care se află stația de plecare.
Înalta Curte reține că art. 3 pct. 47 din OG nr. 27/2011 definește transportul rutier prin prisma criteriului geografic, respectiv transportul care se efectuează între capătul de traseu de plecare și capătul de traseu de destinație situate în județe diferite, iar art. 36 din aceeași ordonanță reglementează serviciul public de transport. Niciuna dintre aceste dispoziții nu stabilește vreo restricție teritorială cu privire la operațiunile de urcare sau coborâre a pasagerilor în stațiile aflate pe traseu.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, actele normative date în executarea legilor sau ordonanțelor se emit doar în limitele și în baza legii pe care o aplică. Însă, prin introducerea interdicției de îmbarcare/debarcare în interiorul primului județ tranzitat (cel de plecare), Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 132/2025, prin introducerea art. 55^1 în normele metodologice aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 980/2011, realizează o adăugare la dispoziția normativă superioară, prin faptul că restrânge caracterul unitar al licenței de traseu.
Restricția, astfel cum a fost formulată, se referă la libertatea călătorilor pe raza județului unde este situat punctul de plecare, fiindu-le interzis accesul în mijlocul de transport dacă stația de destinație se află situată în același județ. Doar călătorilor care urmează să coboare în stații situate în județele de tranzit sau în județul unde se află stația finală de pe traseu le este permis accesul în mijlocul de transport al operatorului rutier. Corelativ, operatorului de transport interjudețean i se impune să îmbarce doar călători care au ca destinație o stație din afara județului unde este situată stația de plecare. De asemenea, călătorii care se îmbarcă în stațiile din județele de tranzit pot călători chiar dacă ar coborî în același județ cu stația unde s-au îmbarcat.
Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a justificat măsura prin necesitatea protejării mediului concurențial și a operatorilor de transport județean.
Însă instanța de control judiciar apreciază că această măsură duce la o discriminare nejustificată și nu răspunde scopului declarat al normei (evitarea suprapunerii și protejarea concurenței), pentru că interdicția ar fi trebuit aplicată în toate județele tranzitate de o cursă interjudețeană. Restricția privește doar raza teritorială a județului de plecare, dezavantajând, nejustificat, călătorii și operatorii de transport aflați în județul unde se află stația de plecare (în județul de graniță).
De asemenea, obiectiv, este greu de pus în aplicare o asemenea măsură, pentru că operatorul economic (șoferul acestuia) nu poate împiedica un pasager să coboare într-o stație autorizată de pe traseu, chiar dacă această stație se află în același județ cu stația de plecare.
Nu poate fi primit punctul de vedere al primei instanțe că obligația de a îmbarca doar pasageri care călătoresc în afara județului de plecare este corelată cu obligația de a încasa contravaloarea biletului aferent destinației declarate și că, la apariția unei situații neanticipate de călător, șoferul poate permite debarcarea acestuia chiar în interiorul județului de plecare.
Dacă s-ar avea în vedere acest raționament, călătorul ar putea fi „constrâns” să achite o cursă interjudețeană, chiar dacă destinația sa se află în același județ, numai pentru a se putea îmbarca în mijlocul de transport. Faptul încasării contravalorii unui bilet interjudețean nu schimbă caracterul restrictiv al normei doar pentru că pasagerul (din diverse motive, după ce a achitat bilet pentru o stație din alt județ) ar putea coborî într-o stație din același județ cu stația de plecare.
Astfel, călătorul ar fi obligat să plătească pentru un serviciu de care nu beneficiază numai pentru a se putea îmbarca în
mijlocul de transport, ceea ce contravine principiului protejării intereselor persoanelor fizice clamat de emitentul dispoziției contestate.
Înalta Curte constată că este întemeiat și argumentul recurentelor-reclamante în sensul că articolul în discuție ar putea încălca drepturile recunoscute categoriilor de persoane protejate prin legi speciale (veteranii, invalizii și văduvele de război sau persoanele cu dizabilități), ale căror bilete de călătorie sunt emise de autoritățile competente, iar operatorul privat de transport este obligat să le accepte la îmbarcare.
Astfel, aplicarea art. 55^1 alin. (10) din normele metodologice aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 980/2011 ar obliga operatorul de transport să refuze îmbarcarea unei persoane protejate pe motiv că stația sa de coborâre se află în același județ cu stația de îmbarcare, ceea ce ar duce la încălcarea drepturilor acestor persoane.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că se impun admiterea acțiunii și anularea prevederilor art. 55^1 alin. (10) din normele metodologice aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 980/2011, introdus prin art. I pct. 9 din Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 132/2025, iar, în raport cu această soluție, nu se mai impune analiza cererii de suspendare a acelorași prevederi, anulate definitiv.
2. Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul, va casa hotărârea recurată și, rejudecând, va admite acțiunea și va anula dispozițiile contestate.
PENTRUACESTEMOTIVE
În numele legii
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentele-reclamante A SRL, B SRL, C SRL, D SRL, E SRL, F SRL, G SRL și H SRL împotriva Sentinței nr. 151 din 28 mai 2025 a Curții de Apel I. — Secția contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința recurată și, în rejudecare:
Admite acțiunea reclamantelor formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.
Anulează art. I pct. 9 din Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 132/2025, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 5 martie 2025, în privința dispoziției prin care a fost introdus art. 55^1 alin. (10) în Normele metodologice privind aplicarea prevederilor referitoare la organizarea și efectuarea transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora stabilite prin Ordonanța Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 980/2011.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 19 martie 2026, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
JUDECĂTOR
CARMEN ILIE
Magistrat-asistent, Miron Cornel Olaru