Decizia nr. 88/2026

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș — Secția civilă, reclamantul a solicitat anularea Dispoziției nr. xxxx/30.05.2024 a directorului general al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Argeș, emisă în temeiul art. 102 din Legea nr. 272/2004, prin care s-a dispus față de reclamant, încadrat la instituția pârâtă în temeiul unui contract individual de muncă, pe funcția de educator principal S, gradația 4, în cadrul Complexului de Tip Familial Valea Mare, măsura mutării pe funcția de educator, grad principal S, gradația 4, la Complexul de Servicii Comunitare pentru Copilul în Dificultate „Sf. Constantin și Elena” Pitești, Serviciul Social — Centrul de Zi

Reclamantul a invocat, în principal, încălcarea prevederilor Codului muncii la momentul emiterii dispoziției atacate, în sensul că nu s-a efectuat o cercetare disciplinară, în condițiile în care măsura mutării reglementată de art. 102 din Legea nr. 272/2004 reprezintă și o sancțiune disciplinară, un alt argument fiind reprezentat de neîntrunirea condițiilor de fond prevăzute de art. 102 din Legea nr. 272/2004, și anume inexistența unei situații de abuz

Prin Sentința nr. 503 din 26 iunie 2025, pronunțată în Dosarul nr. 6.312/109/2024, Tribunalul Argeș — Secția civilă a admis cererea formulată de reclamant și a anulat dispoziția emisă de pârâtă

În motivare, instanța de fond a reținut că art. 102 din Legea nr. 272/2004, text de lege modificat prin pct. 23 al articolului unic din Legea nr. 123/2024 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (Legea nr. 123/2024), reglementează măsura îndepărtării persoanei care a săvârșit abuzul, neglijarea, înstrăinarea părintească, exploatarea și orice formă de violență asupra copilului, ceea ce implică cel puțin schimbarea locului de muncă și astfel, din perspectiva raportului de muncă, nu poate avea decât semnificația unei sancțiuni disciplinare, astfel că aplicarea sa se impune a fi circumscrisă condițiilor procedurale impuse de Codul muncii, care prin art. 48 teza finală statuează că o modificare unilaterală temporară a locului și felului muncii, realizată fără consimțământul salariatului, cu titlu de sancțiune disciplinară, se poate realiza numai „în cazurile și în condițiile prevăzute de prezentul cod”

Prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 251 alin. (1) din Codul muncii, care prevăd obligativitatea efectuării cercetării disciplinare prealabile

A reținut că pârâta nu a întreprins o astfel de cercetare disciplinară prealabilă (aspect ce nu a fost contestat), dispoziția contestată fiind emisă fără ca reclamantului să i se respecte dreptul la apărare, fiind încălcate prevederile imperative ale art. 48 coroborat cu art. 251 alin. (1) din Codul muncii, motiv pentru care a dispus anularea dispoziției atacate

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Argeș, iar în cuprinsul motivelor de recurs pârâta a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru lămurirea dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004, susținând că reprezintă o normă specială de protecție a copilului, de protecție și intervenție, care impune un standard suplimentar de control al angajatorului în situații de abuz, exploatare etc. săvârșite de salariați, dar nu modifică regimul general al raportului de muncă

Recurenta-pârâtă a considerat că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 102 din Legea nr. 272/2004, prin raportare la cele ale art. 1 alin. (2) din Codul muncii, în totală neconcordanță cu drepturile copilului

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a susținut că din cuprinsul art. 102 din Legea nr. 272/2004 rezultă că se face referire directă la raporturi juridice de muncă și că această măsură se poate lua în baza unei măsuri disciplinare sau incidente unei prevederi a Codului muncii. IV. Aspectele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a considerat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reținând următoarele motive

sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost formulată în cadrul unui litigiu de contencios administrativ, având ca obiect anularea unei decizii privind îndepărtarea persoanei despre care se susține că a săvârșit abuzul, neglijarea, înstrăinarea părintească, exploatarea sau orice formă de violență asupra copilului

cauza se află în etapa procesuală a recursului, pe rolul unei curți de apel învestite cu soluționarea acesteia în ultimă instanță

litigiul în discuție ridică o chestiune de drept veritabilă, suficient de dificilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, punându-se problema naturii juridice a măsurii dispuse în temeiul art. 102 din Legea nr. 272/2004, respectiv dacă este o sancțiune disciplinară pentru angajatul astfel îndepărtat, cu consecința incidenței dispozițiilor Codului muncii referitoare la procedura aplicării unei astfel de sancțiuni sau, din contră, este doar o măsură de protecție a minorului

chestiunea de drept are caracter de noutate, în condițiile în care nu a fost identificată o practică judiciară consistentă la nivel național și nici nu se conturează o jurisprudență unitară

chestiunea de drept enunțată nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar asupra aspectelor ce fac obiectul prezentei sesizări instanța supremă nu a statuat, astfel cum rezultă din jurisprudența sa

Prin urmare, instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel că se impune dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile

Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Recurenta-pârâtă a susținut că soluționarea cauzei

depinde de lămurirea dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004 și a arătat că instanța supremă nu a statuat anterior asupra acestei chestiuni de drept printr-o decizie de recurs în interesul legii sau hotărâre prealabilă

A apreciat că dispozițiile art. 102 din Legea nr. 272/2004 reprezintă o normă specială de protecție a copilului, de protecție și intervenție, care impune un standard suplimentar de control al angajatorului în situații de abuz, exploatare etc. săvârșite de salariați, dar nu modifică regimul general al raportului de muncă

Intimatul-reclamant a susținut că sesizarea pentru interpretarea dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004 este inadmisibilă, întrucât nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, din următoarele motive: întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu vizează o veritabilă chestiune de drept, rezultând în mod clar din cuprinsul art. 102 din Legea nr. 272/2004 finalitatea normei, respectiv protecția interesului superior al copilului; problema supusă interpretării este una aparentă, întrucât calificarea măsurii ca fiind de protecție a copilului decurge din natura actului normativ special, nefiind necesară o dezlegare de principiu; sesizarea nu este determinantă pentru soluționarea cauzei, întrucât litigiul dedus judecății nu privește exclusiv îndepărtarea de copii (schimbarea unilaterală a locului de muncă), ci modificarea unilaterală a raportului de muncă, inclusiv prin diminuarea salariului, dar și a felului muncii, precum și refuzul recurentei-pârâte de a-l repune în funcție pe intimatul-reclamant

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimatul-reclamant a formulat un punct de vedere prin care a învederat aspecte ce vizează fondul cauzei, precum și împrejurarea că în cuprinsul raportului nu se face referire la întreaga practică judiciară a instanțelor din România și nici nu s-au arătat toate motivele invocate prin cererea de chemare în judecată. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a apreciat că măsura de îndepărtare a salariatului în temeiul dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004 reprezintă o măsură de protecție a copilului asupra căruia a fost exercitat abuzul, neglijarea, înstrăinarea părintească, exploatarea sau orice formă de violență, iar nu o sancțiune disciplinară a angajatului, având în vedere că, în ipoteza textului legal, angajatorul are obligația să sesizeze de îndată organele de urmărire penală și să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflați în grija sa, în condițiile în care art. 247 alin. (1) din Codul muncii lasă la latitudinea angajatorului posibilitatea de a constata și sancționa abaterile disciplinare. VII. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

Din răspunsurile transmise de instanțele naționale, la solicitarea adresată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, și din susținerile părților din cauza în care a fost formulată sesizarea au fost identificate, cu titlu de practică judiciară, 3 hotărâri judecătorești, după cum urmează

o sentință civilă pronunțată în anul 2025 de Tribunalul Argeș — Secția civilă, rămasă definitivă prin neexercitarea căii de atac, prin care s-a reținut că: „(...) pentru a dispune măsura prevăzută de dispozițiile art. 102 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului nu este necesară sancționarea disciplinară ori existența unei condamnări definitive a persoanei care asigură protecția, creșterea, îngrijirea sau educația copilului. (...) Măsura menționată are caracter preventiv, respectiv acela de a împiedica noi abuzuri asupra minorului ori influențarea acestuia până la finalizarea cercetărilor din partea organelor de urmărire penală. (...) dispozițiile art. 102 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului au caracter special (...), reglementând o situație de excepție care vizează protecția copilului împotriva abuzului săvârșit de persoane care, în baza unui raport juridic de muncă sau de altă natură, asigurau protecția, creșterea, îngrijirea sau educația acestuia. (...) prin dispoziția contestată nu s-a dispus o modificare a contractului individual de muncă, ci o mutare temporară a reclamantei de la locul de muncă, fundamentată pe suspiciunea de abuz care atrage incidența Legii speciale nr. 272/2004, măsura nefiind asimilată unei sancțiuni disciplinare”

o decizie definitivă pronunțată în 2018 de Curtea de Apel Ploiești — Secția I civilă, prin care s-a reținut că obligația impusă prin art. 102 din Legea nr. 272/2004 în sarcina angajatorului, de a dispune îndepărtarea persoanei respective de copiii aflați în grija sa, este „o măsură de siguranță menită a garanta interesul superior al copilului, inclusiv prin protecția acestuia împotriva abuzului sau neglijenței”, nefiind vorba de aplicarea unei sancțiuni disciplinare, care nu putea fi dispusă, de altfel, decât la finalizarea cercetării disciplinare prealabile și care a fost cea aplicată prin decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, fiind înlăturată susținerea privind existența unei duble sancționări disciplinare pentru aceeași faptă

o sentință civilă pronunțată în anul 2017 de Tribunalul Argeș — Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, definitivă prin respingerea apelului, prin care s-a reținut că: „la emiterea dispoziției contestate, intimata avea obligația să respecte dispozițiile generale reglementate de Codul muncii, aplicabile în materie de răspundere disciplinară, în măsura în care prin Legea nr. 272/2004 nu sunt stipulate norme specifice derogatorii de la dreptul comun”

Prin răspunsurile transmise de instanțele naționale, la solicitarea adresată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au fost exprimate și puncte de vedere, după cum urmează

într-o opinie majoritară s-a apreciat, la nivel teoretic, că interpretarea sintagmei din cuprinsul art. 102 din Legea nr. 272/2004 trebuie făcută în sensul că îndepărtarea salariatului reprezintă o măsură de protecție a copilului, și nu o măsură cu caracter de sancțiune disciplinară. În motivare s-au arătat următoarele: Legea nr. 272/2004 este o lege specială care urmărește protecția și promovarea drepturilor copilului, iar art. 102 este inclus în capitolul referitor la prevenirea și combaterea abuzului, neglijării, exploatării și violenței asupra copilului; scopul normei este eliminarea imediată a riscului la care este expus copilul, fără să fie vizate exclusiv persoanele aflate într-un raport juridic de muncă; art. 102 din Legea nr. 272/2004 nu conține nicio trimitere la Codul muncii, nici explicită și nici implicită, absența oricărei trimiteri la procedura disciplinară confirmă că legiuitorul nu a conceput îndepărtarea ca o sancțiune, ci ca o măsură de protecție cu regim juridic propriu, guvernat integral de legea specială; calificarea măsurii ca măsură de protecție nu exclude, ci presupune complementaritatea cu eventualele proceduri disciplinare pe care angajatorul le poate iniția, în mod autonom, în temeiul Codului muncii, cu respectarea garanțiilor procedurale ale salariatului

a fost exprimat și un punct de vedere, la nivelul unui tribunal, în sensul că măsura prevăzută de art. 102 din Legea nr. 272/2004 nu reprezintă o măsură specială de protecție a copilului, obligația instituită în sarcina angajatorului prin art. 102 din Legea nr. 272/2004 este una cu caracter general, angajatorii fiind obligați să îndepărteze persoana angajată de copiii aflați în grija sa; este una corelativă, prima obligație a angajatorului fiind de sesizare de îndată a organelor de urmărire penală și concomitent „îndepărtarea persoanei respective de copiii aflați în grija sa”; este, pur și simplu, o măsură cu caracter administrativ, impusă de o dispoziție legală care stabilește, ca obligație legală a angajatorului, îndepărtarea persoanei respective de copiii aflați în grija sa; măsura nu poate funcționa autonom, ci trebuie realizată prin instrumentele juridice existente în dreptul muncii

judecătorii de la 3 judecătorii au apreciat, la nivel teoretic, că nu ar trebui limitată interpretarea asupra naturii juridice a măsurii, în sensul unei măsuri de protecție sau al unei măsuri disciplinare, în sensul dispozițiilor Codului muncii, obligația angajatorului nu este o măsură de protecție în sine, ci un act de execuție subsecvent, o reacție instituțională obligatorie prin care se asigură eficiența protecției minorului în mediul în care acesta s-a aflat în pericol, reprezintă o obligație legală preventivă, de natură administrativ-operațională, cu un scop pur de salvgardare, măsură administrativă de prevenție și securitate, generată de funcția de protecție socială a Legii nr. 272/2004, care doar se implementează prin mecanismele dreptului muncii, fiind total distinctă de o sancțiune disciplinară

Curțile de apel Bacău, Oradea, Craiova, Târgu Mureș, Galați, Cluj, Alba Iulia, Brașov nu au identificat practică judiciară și nici nu au formulat puncte de vedere

Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare — Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

Nu au fost identificate decizii relevante ale Înaltei Curți de Casație și Justiție sau ale Curții Constituționale cu privire la chestiunea de drept sesizată. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă

Înalta Curte de Casație și Justiție

În ceea ce privește sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă prevăd următoarele: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”

Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților.”

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior rezultă următoarele condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv

existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță

cauza care formează obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza

existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată

noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită

Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept și aceasta nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare

Examinând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a sesizării din prezenta cauză, se constată că aceste condiții nu sunt îndeplinite cumulativ

Primele două condiții sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet de judecată al Curții de Apel Pitești — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, învestit în ultimă instanță cu soluționarea recursului exercitat împotriva unei sentințe pronunțate într-un litigiu de contencios administrativ de Tribunalul Argeș — Secția civilă. Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Argeș — Secția civilă este supusă recursului, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, iar hotărârea pronunțată în recurs va fi definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă

De asemenea, este îndeplinită și condiția de admisibilitate privind inexistența unui recurs în interesul legii în curs de soluționare având ca obiect problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acestei probleme prin pronunțarea unei decizii de recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept

De lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004 depinde soluționarea pe fond a recursului aflat pe rolul instanței de trimitere, având în vedere că reclamantul a solicitat, prin cererea de chemare în judecată admisă prin sentința ce formează obiectul recursului, anularea unei dispoziții emise de directorul general al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Argeș, în temeiul art. 102 din Legea nr. 272/2004. În raport cu considerentele sentinței recurate, prin care s-a reținut că aplicarea art. 102 din Legea nr. 272/2004 se impune a fi circumscrisă condițiilor procedurale impuse de Codul muncii, care prevăd, la art. 251 alin. (1), obligativitatea efectuării cercetării disciplinare prealabile, iar în cauză aceasta nu s-a efectuat, motivele de recurs prin care s-a susținut că au fost interpretate greșit dispozițiile art. 102 din Legea nr. 272/2004, întrucât reprezintă o normă specială de protecție a copilului, de protecție și intervenție, care nu modifică regimul general al raportului de muncă, apărările intimatului-reclamant, prin care s-a arătat că art. 102 din Legea nr. 272/2004 face referire directă la raporturi juridice de muncă, și că această măsură se poate lua în baza unei măsuri disciplinare sau incidente unei prevederi a Codului muncii, soluționarea recursului depinde de rezolvarea problemei de drept sesizate de instanța de trimitere, privind interpretarea dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004

Faptul că de interpretarea dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004 depinde soluționarea cauzei nu este suficient însă pentru a se constata admisibilitatea sesizării. Nu sunt îndeplinite condițiile privind existența unei chestiuni de drept și noutatea, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare

Deși dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc noțiunea de „chestiune de drept”, în jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară, să existe posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, din cauză că textul de lege este incomplet sau nu este corelat cu alte dispoziții legale (Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017; Decizia nr. 24 din 2 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 25 iunie 2020)

Procedura hotărârii prealabile vizează dezlegarea de principiu a unei probleme de drept reale, esențiale și controversate, care se impune cu evidență a fi lămurită și care prezintă o dificultate în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății, având menirea de a elimina riscul apariției unei practici judiciare neunitare (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016)

Stabilirea unui anumit grad de dificultate drept condiție de admisibilitate este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanței supreme i se solicită o dezlegare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în realitate, să soluționeze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziții legale

Pentru a stabili existența unei chestiuni de drept sunt relevante considerentele care au determinat instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât dispozițiile art. 520 din Codul de procedură civilă impun ca în încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție să se regăsească motivele care susțin admisibilitatea sesizării, indicarea problemei de drept și simpla susținere că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție nefiind suficiente

Examinând încheierea de sesizare, se observă că instanța de trimitere nu a fundamentat necesitatea pronunțării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu a indicat motivele pentru care există o neclaritate vădită, un impediment real în determinarea sensului normei, care să justifice dezlegarea de principiu de către instanța supremă

Prin încheierea de sesizare s-a arătat faptul că este în discuție o chestiune de drept veritabilă, suficient de dificilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite, punându-se problema naturii juridice a măsurii dispuse în temeiul art. 102 din Legea nr. 272/2004, respectiv dacă este o sancțiune disciplinară pentru angajatul astfel îndepărtat, consecința fiind incidența dispozițiilor Codului muncii referitoare la procedura aplicării unei astfel de sancțiuni, sau, din contră, este doar o măsură de protecție a minorului

Deși a indicat, în motivarea admisibilității sesizării, două posibile interpretări, instanța de trimitere nu a argumentat în concret modurile diferite în care norma de drept ar putea fi interpretată, în mod obiectiv, în situații identice, și care ar conduce, în final, la pronunțarea unor soluții diferite de către instanțele de judecată. Nu a evidențiat elemente privind neclaritatea sau caracterul echivoc al dispoziției legale, în ce constă dificultatea reală de interpretare

Îndeplinirea condiției de admisibilitate nu rezultă nici din punctul de vedere asupra problemei de drept

Instanța de trimitere a arătat că măsura de îndepărtare a salariatului în temeiul art. 102 din Legea nr. 272/2004 reprezintă o măsură de protecție a copilului asupra căruia au fost exercitate abuzul, neglijarea, înstrăinarea părintească, exploatarea și orice formă de violență, iar nu o sancțiune disciplinară a angajatului, având în vedere că, în ipoteza textului, angajatorul are obligația să sesizeze de îndată organele de urmărire penală și să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflați în grija sa, în condițiile în care art. 247 alin. (1) din Codul muncii lasă la latitudinea angajatorului posibilitatea de a constata și sancționa abaterile disciplinare

Din modul în care a fost formulat punctul de vedere asupra problemei de drept nu reies existența unei norme de drept îndoielnice, incomplete sau neclare, caracterul complex al problemei de drept. Analiza reflectă faptul că instanța de trimitere nu are nicio dificultate în interpretarea dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004, efectuând o simplă operațiune de analizare a acestora, din care a rezultat răspunsul la întrebarea pe care a formulat-o prin încheierea de sesizare

Sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile vizează dezlegarea unei probleme de drept material, privind interpretarea dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004, și anume natura juridică a dispoziției de îndepărtare, prevăzută de această normă legală, în sensul de a stabili dacă are caracter de protecție sau caracter sancționator, dacă este o măsură de protecție a copilului sau o sancțiune pentru persoana îndepărtată

Faptul că au fost indicate două interpretări, măsură de protecție și sancțiune, nu este de natură să conducă la concluzia privind existența unei dificultăți a problemei de drept și a riscului apariției unei practici judiciare neunitare, de natură să justifice intervenția instanței supreme, pentru stabilirea naturii juridice fiind necesar a se avea în vedere, din perspectiva finalității, diferența dintre măsură, care are rol de protecție, și sancțiune, care are rol punitiv

Dispozițiile legale au caracter imperativ și instituie o obligație, fiind stabilite în mod clar și univoc coordonatele în care angajatorul are obligația, de îndată, să sesizeze organele de urmărire penală și să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflați în grija sa, și anume, în situația în care au fost săvârșite fapte de abuz, neglijare, înstrăinare părintească, exploatare sau orice forme de violență asupra copilului de către persoana care, în baza unui raport juridic de muncă sau de altă natură, asigură protecția, creșterea, îngrijirea sau educația copilului

Problema de drept supusă dezlegării necesită interpretarea normei în cauză, care se regăsește în Legea nr. 272/2004, capitolul VI „Protecția copilului împotriva abuzului, neglijării, exploatării și a oricărei forme de violență”, secțiunea a 3-a „Protecția copilului împotriva abuzului sau neglijenței”, în raport cu celelalte dispoziții ale legii, care se completează „cu alte reglementări care se referă la drepturile copilului, inclusiv cu prevederile cuprinse în convențiile și tratatele internaționale la care România este parte” (art. 153 din Legea nr. 272/2004), interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului fiind necesar a fi realizată în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie [art. 6 lit. l) din Legea nr. 272/2004]

Legea nr. 272/2004 consacră principiul interesului superior al copilului, căruia i se subordonează orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu și care prevalează în toate demersurile și deciziile care privesc copiii întreprinse de autoritățile publice și de furnizorii privați acreditați, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești [art. 2 alin. (1) și (4) din Legea nr. 272/2004], iar dispozițiile art. 102 din lege, care au ca finalitate protecția copilului împotriva abuzului sau neglijenței, fiind impusă de legiuitor obligația, în cazurile expres prevăzute, „să sesizeze de îndată organele de urmărire penală și să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflați în grija sa”, dau expresie principiilor prevăzute de art. 6 lit. j) și k) din Legea nr. 272/2004 privind celeritatea în luarea oricărei decizii cu privire la copil și asigurarea protecției împotriva abuzului, neglijării, exploatării, înstrăinării părintești sau a oricărei forme de violență asupra copilului

Raționamentul juridic expus neîndoielnic și fără nicio dificultate de instanța de trimitere este în acord cu cel care a stat la baza a două dintre cele trei hotărâri judecătorești identificate și cu opinia majoritară exprimată prin punctele de vedere comunicate de instanțe, în sensul că prin dispozițiile art. 102 din Legea nr. 272/2004 este reglementată o măsură de protecție a minorului, și nu evidențiază dificultatea de interpretare, caracterul lacunar, îndoielnic, neclar al normei de drept, posibila necorelare cu alte dispoziții legale sau riscul apariției unei practici judiciare divergente determinate de asemenea împrejurări. Opinia minoritară rezultată din punctele de vedere comunicate de instanțe a exclus, de asemenea, faptul că prin norma în discuție ar fi prevăzută o sancțiune. Existența unei interpretări contrare, cuprinse în una dintre cele 3 hotărâri judecătorești identificate, nu justifică, în condițiile în care problema de drept nu îndeplinește o cerință esențială, aceea de a constitui o problemă de drept reală, determinată de dificultatea de interpretare, intervenția de principiu a instanței supreme, prin mecanismul hotărârii prealabile

În lipsa unei chestiuni de drept, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, considerentele expuse de instanța de trimitere conduc la concluzia că sesizarea nu a fost determinată de dificultatea problemei de drept, ci de opiniile divergente ale părților în litigiu și de interpretarea instanței de fond, ceea ce se urmărește, practic, fiind identificarea soluției care trebuie adoptată în concret, confirmarea unei anumite modalități de aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză

Or, simpla existență a unei divergențe de interpretare, specifică oricărui litigiu, simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept, în lipsa dificultății problemei de drept, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, interpretarea, în vederea aplicării în cauză, revenind completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei

În ceea ce privește noutatea chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, aceasta este justificată de instanța de trimitere prin faptul că nu a fost identificată o practică judiciară consistentă la nivel național și nu se conturează o jurisprudență unitară

Cerința noutății este îndeplinită, în mod evident, atunci când problema de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial sau în situația în care se impune clarificarea unei norme mai vechi într-un nou context legislativ

Aceste situații nu se regăsesc în cauză. Norma de drept care prevede obligația angajatorilor „să sesizeze de îndată organele de urmărire penală și să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflați în grija sa” există în Legea nr. 272/2004 încă de la intrarea în vigoare a legii. Modificările aduse prin Legea nr. 257/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului și Legea nr. 123/2024 au vizat exclusiv includerea situațiilor privind exploatarea și orice formă de violență asupra copilului, respectiv înstrăinarea părintească, care s-au adăugat celor privind abuzul, neglijarea, prevăzute inițial. Nu au fost efectuate modificări cu privire la persoanele cărora li se aplică, „persoane care, în baza unui raport juridic de muncă sau de altă natură, asigurau protecția, creșterea, îngrijirea sau educația copilului”, sau cu privire la cei cărora le revine obligația, „angajatorii”. Obligația privind sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală și de a dispune îndepărtarea nu a fost modificată

Cerința noutății poate fi îndeplinită și în ipoteza unei chestiuni de drept generate de un act normativ mai vechi, dacă aplicarea unei norme vechi a devenit de actualitate și se constată, în practica instanțelor de judecată, o dificultate de interpretare, de natură să conducă, în mod previzibil, la o jurisprudență neunitară

Nici aceste situații nu se regăsesc în cauză, fiind identificat un număr redus de dosare pe rolul instanțelor naționale, iar jurisprudența și punctele de vedere comunicate de instanțe cu privire la dispoziția legală a cărei interpretare se solicită, care reflectă o opinie majoritară, în sensul că îndepărtarea este o măsură de protecție, nu o sancțiune, nu sunt de natură a conduce la concluzia că norma a devenit de actualitate și prezintă o dificultate concretă care să justifice, pentru a preveni apariția unei jurisprudențe neunitare, pronunțarea unei hotărâri prealabile

Scopul hotărârii prealabile este acela de dezlegare de principiu a unei chestiuni de drept care întrunește cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, și nu de a statua asupra unei dispoziții legale clare, neîndoielnice, a cărei interpretare nu prezintă dificultate

Pentru aceste motive, se constată că nu sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate privind existența unei chestiuni de drept și noutatea acesteia, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile de către instanța supremă, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 6.312/109/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sintagma „angajatorii au obligația (...) să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflați în grija sa” trebuie interpretată în sensul că îndepărtarea salariatului reprezintă o măsură specială de protecție a copilului asupra căruia a fost exercitat abuzul, neglijarea, înstrăinarea părintească, exploatarea și orice formă de violență sau o măsură cu caracter de sancțiune disciplinară, întemeiată pe prevederile Codului muncii. Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.