Decizia nr. 840 din 15 iulie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 77/2012

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, în forma în vigoare în luna iulie 2012, excepție ridicată de Horia Botezatu în Dosarul nr. 381/36/2020 al Curții de Apel Constanța — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.168D/2021.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 16 iunie 2026, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 57 și ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat succesiv pronunțarea asupra cauzei pentru datele de 8 iulie 2026 și 9 iulie 2026, iar apoi, în temeiul acelorași dispoziții, pentru data de 15 iulie 2026, când a pronunțat prezenta decizie.

Prin Sentința civilă nr. 85/CA din 5 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 381/36/2020, Curtea de Apel Constanța — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, în forma în vigoare în luna iulie 2012. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Horia Botezatu într-o cauză având ca obiect anularea Ordinului ministrului justiției nr. 5.135/C/2019, prin care i-a încetat reclamantului calitatea de notar public.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia arată că la data săvârșirii faptei penale era în vigoare art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, potrivit căruia încetarea calității de notar public intervenea în cazul condamnării definitive pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei, ceea ce presupunea o apreciere concretă asupra gravității faptei ori asupra atingerii aduse prestigiului profesiei. Totodată, arată că, potrivit Deciziei nr. 74 din 5 noiembrie 2007 pentru examinarea recursului în interesul legii privind stabilirea modului de aplicare a pedepselor accesorii prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din Codul penal, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Secțiile Unite, dispozițiile art. 71 din Codul penal referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (teza I) — c) din Codul penal nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanței, în funcție de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) din Codul penal. Prin urmare, ministrul justiției nu putea proceda la o analiză proprie asupra caracterului infracțiunii și asupra persoanei autorului, întrucât o asemenea posibilitate nu rezultă din legile speciale de organizare a profesiei. În acest context apreciază, raportându-se la forma textului devenit, în urma renumerotării după republicarea din anul 2014, art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, că norma este ambiguă și susceptibilă de interpretări subiective întrucât nu precizează ce înseamnă săvârșirea unei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul. De asemenea, autorul excepției arată că art. 40 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, republicată în 2014, prevede că notarul poate fi menținut în activitate dacă se apreciază că fapta săvârșită nu a adus atingere prestigiului profesiei, însă legea nu indică în mod expres cine face această apreciere, neexistând o trimitere la organele de conducere ale profesiei ori la ministrul justiției, astfel încât, în opinia sa, legea se raportează tot la considerentele și la dispozitivul unei hotărâri judecătorești.

În susținerea criticii privind lipsa de claritate și previzibilitate a normei, autorul invocă Decizia Curții Constituționale nr. 225 din 4 aprilie 2017, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a sintagmei „de natură să aducă atingere prestigiului profesiei” din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, considerentele reținute în decizia menționată fiind aplicabile, în opinia sa, și în privința profesiei de notar public. În acest context, autorul excepției face trimitere la considerentele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 472 din 28 iunie 2016 și în Decizia nr. 379 din 24 septembrie 2013, referitoare la exigențele de calitate a legii pe care trebuie să le îndeplinească un act normativ, respectiv claritatea, precizia și previzibilitatea. Ca urmare a nerespectării acestor exigențe, consideră că se încalcă și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, invocă și Hotărârea din 7 iulie 2005, pronunțată în Cauza Rainys și Gasparavičius împotriva Lituaniei, susținând că, prin aceasta, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că restricția de a desfășura o anumită meserie ori profesie pe o perioadă mare de timp (în cazul său, nelimitată) este disproporționată și există o discriminare raportată la exercitarea dreptului la viață privată.

Mai arată că dispozițiile criticate instituie o sancțiune mai grea decât consecințele penale ale faptei, întrucât conduc la pierderea definitivă a dreptului la muncă și a dreptului de exercitare a profesiei, fără ca sancțiunea să fie dispusă pentru un anumit termen și fără a exista o modalitate de reintrare în profesie, fiind astfel afectate și drepturile câștigate prin examenul de intrare în profesie. Autorul apreciază că, în acest mod, sunt încălcate prevederile art. 41 din Constituție, coroborate cu cele ale art. 53, deoarece restrângerea exercițiului dreptului la muncă nu respectă principiul proporționalității. Totodată, susține că textul criticat încalcă și principiul egalității în drepturi, precum și interdicția discriminării.

De asemenea arată că la data săvârșirii faptelor erau aplicabile dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Legea nr. 36/1995, republicată în 2011, potrivit cărora încetarea calității de notar public presupunea constatarea unei condamnări definitive pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei, iar în această situație urma să se realizeze o evaluare a gravității faptei potrivit regulamentului de aplicare a Legii nr. 36/1995. Totodată, arată că, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, încetarea calității de notar public se constata sau se dispunea, după caz, de ministrul justiției, precizând că aprecierea gravității faptei și a sancțiunii revenea organelor de conducere ale Uniunii Naționale a Notarilor Publici. Ulterior, prin modificările aduse prin Legea nr. 77/2012 pentru modificarea și completarea Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 și prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, soluția legislativă a fost schimbată, astfel că, în actuala redactare a art. 41 alin. (1) lit. f) și alin. (4) din Legea nr. 36/1995, săvârșirea unor infracțiuni cu intenție atrage, în mod automat, încetarea calității de notar public. Prin urmare, apreciază că există un conflict de legi în timp și că este încălcat principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât faptele au fost săvârșite sub imperiul vechii reglementări, iar sancțiunile au fost stabilite potrivit noii reglementări.

Totodată, susține că prin stabilirea retroactivă a sancțiunilor se încalcă și cerințele de previzibilitate a legii, destinatarii normei neavând posibilitatea să cunoască, la momentul săvârșirii faptei, modul de angajare a răspunderii pentru respectiva faptă stabilit ulterior, iar, în consecință, se încalcă și dispozițiile art. 16 din Constituție, referitoare la egalitatea în drepturi.

Concluzionează că, prin efectul dispozițiilor art. 40 alin. (1) lit. f) și alin. (4) din Legea nr. 36/1995, condamnarea definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul constituie un motiv de excludere din profesie ce se convertește ulterior în antecedent penal care împiedică definitiv redobândirea calității de notar, ca urmare a interdicției prevăzute de art. 22 lit. d) din aceeași lege.

Curtea de Apel Constanța — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că, prin Decizia nr. 629 din 12 mai 2011, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra acelorași dispoziții legale, în raport cu aceleași prevederi constituționale, respingând excepția ca neîntemeiată. Referitor la comparația pe care autorul o face între profesia de notar public și cea de avocat, instanța arată că între cele două profesii există diferențe semnificative, actele notariale fiind de autoritate publică.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 732 din 18 octombrie 2011, dispoziții care au următorul conținut:

Curtea constată că dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995 au fost modificate prin Legea nr. 77/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 8 iunie 2012, iar în urma republicării Legii nr. 36/1995 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 4 februarie 2013, art. 23 a devenit art. 41. Ținând seama de jurisprudența Curții Constituționale, concretizată în Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995 în redactarea criticată de autorul excepției, având în vedere că acestea sunt aplicabile în cauză.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi — astfel cum acestea se interpretează, în temeiul art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, și prin prisma exigențelor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenție —, art. 41 privind munca și protecția socială a muncii și art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 22 iunie 2017, Curtea a constatat că sintagma „de natură să aducă atingere prestigiului profesiei” de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituțională. Astfel, la paragrafele 20-25 din decizia anterior menționată, Curtea a reținut că, din cauza redactării imprecise a acestui text de lege [art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată], determinarea infracțiunilor care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat reprezintă o problemă lăsată la aprecierea suverană a structurilor profesionale competente să stabilească asupra cazurilor de nedemnitate, astfel cum acestea sunt prevăzute de Legea nr. 51/1995, republicată. Așa fiind, Curtea a observat că legea nu stabilea sfera infracțiunilor care afectează/nu afectează prestigiul profesiei de avocat, constatarea stării de nedemnitate în care se află avocatul și, implicit, încetarea calității sale profesionale realizându-se, de la caz la caz, de către structura profesională competentă. Mai mult, decizia adoptată nu era întemeiată pe criterii obiective, rezonabile și concrete, ci pe aprecieri subiective, care puteau varia de la o structură profesională teritorială la alta. Curtea a constatat că necircumstanțierea expresă a infracțiunilor a căror săvârșire era de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat lăsa loc arbitrarului, făcând posibilă aplicarea diferențiată a sancțiunii excluderii din profesie, în funcție de aprecierea subiectivă a structurilor profesiei de avocat competente să decidă asupra cazurilor de nedemnitate. Această lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei „de natură să aducă atingere prestigiului profesiei” de avocat din cadrul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată, crea astfel premisa aplicării acesteia în mod diferit, într-o manieră discriminatorie, ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare.

Aplicând aceste considerente în cauza de față, Curtea reține că art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 77/2012, cuprindea două ipoteze alternative, legate prin conjuncția „sau”: condamnarea definitivă pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni „grave”, respectiv condamnarea definitivă pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni care „aduce atingere prestigiului profesiei”.

Curtea constată că Legea nr. 36/1995 nu definește noțiunile de „infracțiune gravă”, respectiv „infracțiune care aduce atingere prestigiului profesiei”, nu enumeră infracțiunile care intră în fiecare dintre aceste categorii și nici nu face trimitere la alte dispoziții legale prin intermediul cărora conținutul acestor noțiuni să poată fi determinat.

Având în vedere aspectele mai sus invocate, Curtea constată că în cauza de față sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele Deciziei nr. 225 din 4 aprilie 2017, precitată, paragrafele 20-25. Ca urmare, Curtea reține că sintagma „grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei” din cuprinsul art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995 nu îndeplinește cerința de previzibilitate în acord cu exigențele de tehnică legislativă și cu cele rezultate din prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât, în lipsa unor criterii legale obiective pentru determinarea sferei infracțiunilor grave sau care aduc atingere prestigiului profesiei, încetarea calității de notar public depinde de aprecierea subiectivă a organelor administrative competente din interiorul profesiei de notar public asupra gravității infracțiunilor comise de persoanele care dețin calitatea de notar public sau a aptitudinii acestora de a aduce atingere prestigiului profesiei.

Curtea reține că, în scopul protejării profesiei de notar public și a prestigiului acesteia, legiuitorul are competența de a reglementa atât condițiile de numire în funcție, cât și cazurile de încetare a calității de notar public. Pe de altă parte, Curtea reține că legiuitorului îi revine obligația ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care își exercită această competență constituțională, să dea dovadă de o atenție sporită în respectarea principiului clarității și previzibilității legii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 49). Or, lipsa de previzibilitate a sintagmei analizate creează premisele aplicării diferențiate a sancțiunii excluderii din profesie reglementate prin textul criticat.

Prin urmare, Curtea constată că sintagma „grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei” din cuprinsul art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995 este neconstituțională și contravine dispozițiilor art. 1 alin. (5), ale art. 16 — astfel cum acestea se interpretează, în temeiul art. 20 din Constituție, și prin prisma exigențelor art. 14 din Convenție — și ale art. 41 din Constituție.

Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a prevederilor art. 53 din Constituție, Curtea observă că acest text constituțional nu are incidență în cauză. Totodată, în ceea ce privește aprecierea autorului referitoare la succesiunea temporală a legilor aplicabile în cauză, Curtea reține că aceasta reprezintă un aspect de interpretare și aplicare a legii de către instanțele judecătorești, care excedează competenței Curții Constituționale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,