Decizia nr. 750 din 11 decembrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (5) și ale art. 34 alin. (1) din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (5) și ale art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, excepție ridicată de Florinel Claudiu Stanciu în Dosarul nr. 1.547/271/2020 al Tribunalului Bihor — Secția a III-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 174D/2022.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate având în vedere că distincția dintre sancțiunea principală și cea complementară nu afectează aplicarea normei, întrucât dispozițiile art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 impun instanței obligația de a verifica legalitatea și temeinicia întregii sancțiuni aplicate, indiferent de natura sa. Arată, în esență, că termenii „sancțiune principală” și „sancțiune complementară” sunt definiți în cuprinsul Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 și au un sens uzual acceptat, iar faptul că aceștia nu sunt menționați distinct în cuprinsul prevederilor art. 34 din ordonanța amintită anterior nu echivalează cu o lipsă de previzibilitate și precizie a textului legal. Se mai susține că dispozițiile legale criticate nu încalcă nici principiul proporționalității, deoarece prevederile art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 conferă atribuția instanței de a verifica legalitatea și temeinicia sancțiunii, ocazie cu care este analizat și caracterul proporțional al sancțiunii. Nu în ultimul rând se susține că, prin normele criticate, nu este încălcat nici principiul separației și echilibrului puterilor în stat, întrucât acestea nu conferă organului constatator un rol exclusiv sau discreționar, sancțiunile aplicate putând fi supuse controlului judecătoresc.

Prin Încheierea din 6 decembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.547/271/2020, Tribunalul Bihor — Secția a III-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (5) și ale art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Florinel Claudiu Stanciu într-o cauză având ca obiect soluționarea apelului formulat împotriva sentinței prin care a fost admisă în parte plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției și s-a dispus modificarea acestuia — în sensul înlăturării sancțiunii complementare a suspendării temporare a dreptului de a conduce — și aplicarea sancțiunii avertismentului.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că textele criticate sunt neconstituționale, întrucât legiuitorul nu face o diferențiere între termenii „sancțiune principală” și „sancțiune complementară” din cuprinsul acestora, iar dispozițiile art. 34 se referă la faptul că instanța judecătorească „hotărăște asupra sancțiunii” fără a indica dacă este vorba despre sancțiunea principală sau despre cea complementară. Astfel, consideră că dispozițiile legale nu sunt clare și precise și că acestea aduc atingere accesului liber la justiție, câtă vreme o anumită sancțiune aplicată de un organ constatator nu poate fi analizată de instanța judecătorească din punctul de vedere al proporționalității.

Tribunalul Bihor — Secția a III-a contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția invocată este neîntemeiată. În acest sens, se susține că autorul acesteia nu arată în ce constă contrarietatea existentă între dispozițiile criticate și art. 1 alin. (3)-(5) și art. 53 din Constituție. De asemenea, se arată că textele criticate nu încalcă dispozițiile art. 21 din Constituție și se reține că prevederile art. 34 alin. (1) și ale art. 5 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, atunci când se referă la termenul „sancțiune”, au în vedere atât sancțiunile contravenționale principale, cât și sancțiunile contravenționale complementare, așa cum acestea sunt definite de art. 5 alin. (1)-(4) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001. Se observă că, în temeiul art. 34 alin. (1) și al art. 5 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, instanța învestită cu soluționarea plângerii poate analiza atât proporționalitatea sancțiunii principale, cât și proporționalitatea sancțiunii complementare. Aceste texte legale reprezintă însă norme cu caracter general, instanța judecătorească neputând analiza proporționalitatea sancțiunilor, atunci când o normă specială nu permite acest lucru.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 5 alin. (5) și ale art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001. Însă, având în vedere motivarea autorului excepției, Curtea va reține ca obiect al excepției dispozițiile art. 5 alin. (5) și ale art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 18 iunie 2021. Dispozițiile criticate au următorul cuprins:

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3)-(5) privind statul de drept, principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale și obligația respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil și ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor legale criticate în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 344 din 9 iulie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 15 ianuarie 2025, și Decizia nr. 516 din 17 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1026 din 5 noiembrie 2025).

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să schimbe jurisprudența Curții Constituționale, soluția și considerentele acestor decizii își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea constată că, în realitate, autorul excepției urmărește completarea/modificarea dispozițiilor de lege criticate, or, o asemenea solicitare nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Modificarea conținutului unei norme juridice reprezintă o prerogativă exclusivă a autorității legislative în lumina dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării” (a se vedea în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr. 225 din 15 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 6 iunie 2014).

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,