Decizia nr. 742/2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (44) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, ale anexei nr. II capitolul I punctul 2 lit. b) subpunctul b.4 numerele curente 5-7, în redactarea ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 64/2020 pentru modificarea și completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, și ale punctului 3 subpunctul 3.2 numerele curente 9-11 din aceeași anexă la Legea-cadru nr. 153/2017

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor anexei nr. II capitolul I punctul 2 lit. b) subpunctul 4 și punctul 3 privind instituțiile și unitățile de asistență socială din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Excepția a fost ridicată de Anca Mihaela Matei în Dosarul nr. 1.285/83/2020 al Tribunalului Satu Mare — Secția I civilă și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.020D/2021.

Dezbaterile au avut loc la data de 11 noiembrie 2025, cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Ioana Codruța Dărângă, și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în temeiul art. 57 și al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunțarea pentru data de 10 decembrie 2025, când a pronunțat prezenta decizie.

Prin Încheierea din 15 martie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.285/83/2020, Tribunalul Satu Mare — Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor anexei nr. II capitolul I punctul 2 lit. b) subpunctul 4 și punctul 3 privind instituțiile și unitățile de asistență socială din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Excepția a fost ridicată de Anca Mihaela Matei într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri privind drepturi salariale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia arată că este încadrată pe postul de kinetoterapeut în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Satu Mare, ca specialist în domeniul sănătății, și este salarizată potrivit anexei nr. II — Familia ocupațională de funcții bugetare „Sănătate și Asistență Socială” la Legea-cadru nr. 153/2017. Prin art. I punctul 1 din Legea nr. 64/2020 pentru modificarea și completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice a fost introdus art. 38 alin. (4^4) în Legea-cadru nr. 153/2017, care prevede că, prin excepție de la prevederile alin. (4), personalul din sistemul sanitar care ocupă funcțiile de fiziokinetoterapeut, kinetoterapeut și profesor CFM, potrivit anexei nr. II, beneficiază, începând cu data de 1 iulie 2020, de salariile de bază prevăzute de lege pentru anul 2022.

Aceste prevederi de lege sunt echivoce, ambigue și lipsite de claritate, fiind contrare art. 1 alin. (5) din Constituție, și încalcă, în același timp, principiul egalității în drepturi și prevederile constituționale privind remunerarea egală pentru munca egală consacrate de art. 16 alin. (1) și art. 41 alin. (4) din Legea fundamentală, precum și de art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, întrucât se referă doar la kinetoterapeuții din sistemul sanitar, a căror salarizare este reglementată de dispozițiile punctului 2 lit. b) subpunctul 4 din capitolul 1 din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, dar îi omite pe cei din instituțiile și unitățile de asistență socială/servicii sociale cu sau fără cazare, a căror salarizare este reglementată de dispozițiile punctului 3 din capitolul I al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017. Or, apreciază că pentru muncă egală se impune o salarizare egală în cadrul aceleiași categorii profesionale.

Tribunalul Satu Mare — Secția I civilă apreciază că salarizarea diferențiată a acelorași funcții în sistemul sanitar, respectiv în sistemul de asistență socială/servicii sociale cu sau fără cazare, fără o justificare rezonabilă și obiectivă, încalcă dispozițiile art. 16 alin. (1) teza finală din Constituție.

În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile anexei nr. II capitolul I punctul 2 lit. b) subpunctul 4 și punctul 3 privind instituțiile și unitățile de asistență socială la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017. În realitate, având în vedere motivarea excepției de neconstituționalitate, precum și cele reținute de Tribunalul Satu Mare — Secția I civilă în considerentele încheierii prin care a fost sesizată instanța de contencios constituțional, Curtea apreciază că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie următoarele dispoziții: art. 38 alin. (4^4) din Legea-cadru nr. 153/2017, dispoziții introduse prin art. I pct. 1 din Legea nr. 64/2020 pentru modificarea și completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 21 mai 2020, și care dispun că „Prin excepție de la prevederile alin. (4), personalul din sistemul sanitar care ocupă funcțiile de fiziokinetoterapeut, kinetoterapeut și profesor CFM, potrivit anexei nr. II, beneficiază, începând cu data de 1 iulie 2020, de salariile de bază prevăzute de lege pentru anul 2022.”; anexa nr. II — Familia ocupațională de funcții bugetare „Sănătate și Asistență Socială”, capitolul I — Unități sanitare, de asistență socială și de asistență medico-socială, punctul 2 — Salarii de bază pentru personalul de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar din unități sanitare și unități de asistență medico-socială, lit. b) — Salarii de bază pentru personalul de specialitate din compartimentele paraclinice medico-sanitare subpunctul b.4, numerele curente 5-7, care reglementează salarizarea pentru logoped, sociolog, profesor CFM, kinetoterapeut, asistent social din unitățile sanitare, cu excepția celor cuprinse în unități clinice, și unități de asistență medico-socială, în redactarea ulterioară modificării prin Legea nr. 64/2020; și punctul 3 — Instituții și unități de asistență socială/servicii sociale cu sau fără cazare, subpunctul 3.2 numerele curente 9-11 din aceeași anexă la Legea-cadru nr. 153/2017, care reglementează salarizarea pentru logoped, profesor CFM, interpret în limbajul mimico-gestual și al limbajului specific persoanelor cu surdocecitate, kinetoterapeut, psihopedagog, terapeut ocupațional din instituțiile și unitățile de asistență socială/centre cu sau fără personalitate juridică.

Autoarea excepției susține că dispozițiile de lege criticate sunt contrare următoarelor prevederi din Constituție: art. 1 alin. (5) privind obligația respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi și art. 41 alin. (2) și (4) privind dreptul la muncă. Totodată, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind interzicerea discriminării și ale art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului referitor la dreptul la muncă și dreptul la salariu egal pentru muncă egală.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că autoarea acesteia îndeplinește funcția de kinetoterapeut angajat în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Satu Mare. Profesia de fizioterapeut este reglementată de Legea nr. 229/2016 privind organizarea și exercitarea profesiei de fizioterapeut, precum și pentru înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Fizioterapeuților din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 939 din 22 noiembrie 2016. Potrivit art. 3 din această lege, fizioterapeutul furnizează servicii conexe actului medical, pentru dezvoltarea, menținerea și restabilirea capacității de mișcare și a abilității funcționale ale persoanelor, la nivel maxim posibil, pe toată perioada vieții, în condițiile în care capacitatea de mișcare și funcția sunt și/sau pot fi afectate de îmbătrânire, leziuni, boli, afecțiuni, alte condiții patologice sau factori de mediu.

Salarizarea kinetoterapeuților se realizează potrivit anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, prevederile capitolului I punctul 2 referindu-se la kinetoterapeuții din cadrul unităților sanitare și unităților de asistență medico-socială, în vreme ce dispozițiile punctului 3 se referă la kinetoterapeuții din instituții și unități de asistență socială/servicii sociale cu sau fără cazare. Autoarea excepției se încadrează în această din urmă categorie.

Curtea observă că, în funcție de unitatea în care este încadrat kinetoterapeutul, cuantumul salariului de bază și al coeficientului aplicabil este diferit. Astfel, salarizarea diferă între kinetoterapeuții din unitățile clinice [capitolul I punctul 2 lit. b) subpunctul b.1 numerele curente 5-7 din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017], cei din serviciile de ambulanță, compartimente de primire urgențe: UPU-SMURD, UPU, CPU, secții/compartimente cu paturi de ATI/TI, unitate de transport neonatală clinic [capitolul I punctul 2 lit. b) subpunctul b.3 numerele curente 1-3 din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017] și cei din unitățile sanitare, cu excepția celor cuprinse în unități clinice, și unități de asistență medico-socială [capitolul I punctul 2 lit. b) subpunctul b.4 numerele curente 5-7 din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017]. În schimb, legea a stabilit inițial un tratament juridic identic în ceea ce privește salarizarea kinetoterapeuților din ultima categorie mai sus menționată și kinetoterapeuții din instituțiile și unități de asistență socială/servicii sociale cu sau fără cazare. Această identitate de tratament juridic este avută în vedere de autoarea excepției atunci când își formulează critica de neconstituționalitate, considerând că modificările legislative privind salarizarea kinetoterapeuților din unitățile sanitare, cu excepția celor cuprinse în unități clinice, și unități de asistență medico-socială ar trebui însoțite de o modificare echivalentă a salarizării kinetoterapeuților din instituțiile și unitățile de asistență socială/servicii sociale cu sau fără cazare.

Cu privire la modificările legislative criticate de autoarea excepției, respectiv dispozițiile art. 38 alin. (4^4) din Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea reține că, potrivit art. 43 din Legea-cadru nr. 153/2017, această lege a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2017. Dispozițiile art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 au reglementat însă aplicarea etapizată a acestei legi începând cu 1 iulie 2017. În ceea ce privește perioada cuprinsă între anii 2019-2022, prevederile art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 dispun că se va acorda anual o creștere a salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, fiecare creștere reprezentând 1/4 din diferența dintre salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 și cel/cea din luna decembrie 2018. Instituind o excepție de la această majorare etapizată în perioada 2019-2022, dispozițiile art. 38 alin. (4^4) din Legea-cadru nr. 153/2017 — criticate ca fiind neconstituționale — prevăd că personalul din sistemul sanitar care ocupă funcțiile de fiziokinetoterapeut, kinetoterapeut și profesor CFM, potrivit anexei nr. II, beneficiază, începând cu data de 1 iulie 2020, de salariile de bază prevăzute de lege pentru anul 2022.

Legea nr. 64/2020, care a introdus art. 38 alin. (4^4) în Legea nr. 153/2017, a prevăzut, totodată, o modificare a dispozițiilor referitoare la salarizarea kinetoterapeuților din unitățile sanitare, în sensul majorării veniturilor salariale, dar nu a prevăzut o reglementare similară și pentru kinetoterapeuții din instituțiile și unitățile de asistență socială/servicii sociale cu sau fără cazare.

Față de critica privind lipsa de claritate a dispozițiilor art. 38 alin. (4^4) din Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea reține că, în jurisprudența sa, a statuat că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligația de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate (de exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, și Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012). Totodată, instanța de control constituțional a constatat că, deși normele de tehnică legislativă nu au valoare constituțională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații care respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, și Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 30 octombrie 2014).

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, previzibilitatea legii presupune ca cetățeanul să dispună de informații suficiente și prealabile asupra normelor juridice aplicabile unei situații concrete, iar, prin raportare la cerința previzibilității, redactarea legilor nu poate prezenta o precizie absolută, din cauza caracterului de generalitate al normelor juridice (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunțată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, paragraful 49). Conform aceleiași jurisprudențe, imprecizia termenilor legali poate fi acoperită de o interpretare constantă realizată de instanțele naționale (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragrafele 56-62), iar persoana trebuie să poată prevedea, într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele concrete ale cauzei, consecințele unui act determinat de conduită (Hotărârea din 25 ianuarie 2017, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României).

Totodată, lipsa de claritate, precizie și previzibilitate a dispozițiilor legale a fost asociată, atât în jurisprudența Curții Constituționale, cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu nevoia de asigurare a securității raporturilor juridice. Astfel, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 18 iunie 2012, și Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 6 iulie 2012, Curtea Constituțională a statuat că, deși nu este în mod expres consacrat în Constituție, principiul securității raporturilor juridice se deduce din prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic și social, și că existența unor soluții legislative contradictorii și anularea unor dispoziții legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în același act normativ conduc la încălcarea securității raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituție. În același sens, este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia principiul securității raporturilor juridice decurge implicit din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale și constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept (hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 și 16 iulie 2013, pronunțate în cauzele Iordanov și alții împotriva Bulgariei, paragraful 47, Nedjet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei, paragraful 56, și Remuszko împotriva Poloniei, paragraful 92).

Cât privește dispozițiile art. 38 alin. (4^4) din Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea apreciază că acestea au un conținut clar, lipsit de echivoc în ceea ce privește categoria de personal ale cărui drepturi salariale sunt reglementate. Voința legiuitorului reiese atât din precizarea pe care o face utilizând sintagma „personalul din sistemul sanitar” — sintagmă care se regăsește în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, și care este diferită de sintagma „sistemul de asistență socială”, care se regăsește în Legea asistenței sociale nr. 292/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011 —, dar și din observarea faptului că Legea nr. 64/2020 a prevăzut majorări salariale doar pentru kinetoterapeuții și alte categorii socioprofesionale din cadrul unităților sanitare și unităților de asistență medico-socială, dar nu și pentru cei din instituțiile și unitățile de asistență socială/servicii sociale.

Mai mult, pentru a înțelege motivele care au stat la baza tratamentului juridic diferit, criticat de autoarea excepției, este relevantă și analizarea parcursului procesului de legiferare. Astfel, Curtea observă că, deși inițial, din expunerea de motive la Legea pentru modificarea și completarea Legii-cadru nr. 153/2017 — care avea să devină Legea nr. 64/2020 — reiese că legiuitorul a intenționat să reglementeze o creștere a salariilor pentru toți fiziokinetoterapeuții, kinetoterapeuții și profesorii CFM angajați în sistemul public, pentru a încuraja exercitarea acestor profesii necesare în sistemul public de sănătate, ulterior, în urma amendamentelor propuse de Comisia pentru muncă și protecția socială, aceste majorări nu au mai fost acordate și pentru kinetoterapeuții din sistemul de asistență socială, motivându-se că „majorarea coeficienților pentru funcțiile de execuție din instituțiile și unitățile de asistență socială/servicii sociale nu poate fi susținută, cu atât mai mult cu cât aceste majorări salariale ar duce la depășirea nivelului salarial stabilit pentru funcțiile de conducere ale acestor instituții”.

De altfel, așa cum se desprinde din motivarea excepției de neconstituționalitate, înțelesul normei de lege criticate este clar și pentru autoarea excepției, aceasta fiind, în realitate, nemulțumită de conținutul reglementării și urmărind o interpretare extensivă a dispozițiilor de lege, care să cuprindă și categoria kinetoterapeuților din instituțiile de asistență socială, în temeiul principiului egalității în drepturi și al prevederilor constituționale și convenționale care consacră dreptul la o remunerare egală pentru muncă egală.

Analizând în continuare critica referitoare la încălcarea principiului egalității în drepturi, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, nesocotirea principiului egalității în drepturi are drept consecință neconstituționalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept, iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului. În schimb, privilegiul se definește ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituționalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Așadar, Curtea a reținut că sintagma „fără privilegii și fără discriminări” din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituție privește două ipoteze normative distincte, iar incidența uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancțiuni de drept constituțional diferite, astfel cum s-a arătat mai sus (Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23).

În ceea ce privește criticile invocate în prezenta cauză, Curtea apreciază că acestea pun în discuție o situație de discriminare directă, în sensul instituirii unui tratament diferit între persoane aflate în situații comparabile. Astfel, Curtea reține că autoarea excepției invocă faptul că legiuitorul a omis să includă kinetoterapeuții din instituțiile de asistență socială în dispozițiile legale referitoare la majorările salariale de care beneficiază toate celelalte categorii de kinetoterapeuți.

De asemenea, în ceea ce privește principiul egalității în drepturi, Curtea reține că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

În același sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, paragraful 43, și prin Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunțată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60).

Totodată, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunțată în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei, paragraful 44, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a exista justificări obiective și rezonabile, ci și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără a exista justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite.

Cât privește aplicarea egalității în drepturi în ceea ce privește salarizarea, prevederile constituționale ale art. 41 alin. (4) consacră dreptul la un salariu egal pentru muncă egală între femei și bărbați. Deși, aparent, textul constituțional are drept scop interzicerea discriminării pe criterii de sex în domeniul salarizării, sensul său, interpretat în coroborare cu prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) și ale art. 4 alin. (2) potrivit căruia România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială, este, în mod evident, mult mai larg, impunând o remunerare egală pentru persoane care prestează o muncă egală, fără discriminări. Aceeași interpretare este impusă și de prevederile constituționale ale art. 20 alin. (1) din Constituție potrivit cărora dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Curtea amintește că dispozițiile art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevăd că toți oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală.

Cu privire la salarizare, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat însă și că instanța constituțională a reiterat că stabilirea principiilor și a condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului plătit din fonduri publice intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007).

De asemenea, Curtea a statuat că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 707 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017, Decizia nr. 291 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 iunie 2014, și Decizia nr. 31 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 13 mai 2013). În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează să fie plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia Felicia Mihăieș din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României, paragraful 15.

Având drept premisă reperele jurisprudențiale mai sus arătate, Curtea reține că, prin dispozițiile art. 38 alin. (4^4) din Legea-cadru nr. 153/2017 și cele ale anexei nr. II capitolul I punctul 2 lit. b) subpunctul b.4, numerele curente 5-7, în redactarea ulterioară modificării prin Legea nr. 64/2020, și ale punctului 3 subpunctul 3.2 numerele curente 9-11 din aceeași anexă la Legea-cadru nr. 153/2017, legea a instituit o diferență de tratament juridic privind salarizarea între categorii de persoane pentru care a stabilit, inițial, o reglementare identică. Rațiunea acestei diferențe de tratament juridic se referă la faptul că majorarea coeficienților pentru funcțiile de execuție din instituțiile și unitățile de asistență socială/servicii sociale nu poate fi susținută financiar și ar genera o depășire a nivelului salarial stabilit pentru funcțiile de conducere ale acestor instituții.

Prin urmare, Curtea observă că soluția legislativă examinată a avut în vedere existența unor împrejurări ce țin de resursele financiare disponibile ce pot fi alocate majorărilor salariale, precum și de necesitatea menținerii ierarhiei instituționale sub aspectul salarizării, fapt ce a determinat ca persoanele care exercită aceeași funcție, de kinetoterapeut, dar sunt încadrate în structuri diferite, respectiv în sistemul sanitar și sistemul de asistență socială, să se afle în situații obiectiv diferite, impuse de modul de organizare a instituției în care sunt încadrate.

De altfel, Curtea observă că și în sistemul sanitar legea a instituit o diferență de tratament juridic între kinetoterapeuți în funcție de structura în care aceștia își desfășoară activitatea, ținând cont de specificul activității și gradul de solicitare în cadrul acesteia.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat, referitor la existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, că aceasta nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 85 din 2 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 2 august 2023, paragraful 18).

Având în vedere aceste repere jurisprudențiale, precum și cele mai sus reținute, privitor la situația diferită în care se găsesc categoriile de persoane comparate de autoarea excepției, Curtea apreciază că susținerile privind pretinsul caracter discriminatoriu al dispozițiilor de lege criticate sunt neîntemeiate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,