Decizia nr. 713/2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, excepție ridicată de Societatea CRH Ciment România — S.A. din București în Dosarul nr. 44.741/3/2018 al Curții de Apel București — Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.731D/2021.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În sensul constituționalității dispozițiilor legale contestate, invocă jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 176 din 26 mai 2020. Raportat la criticile formulate, menționează că redevența reprezintă plata pentru un bun sau un serviciu public concesionat, iar concesiunea constituie un contract administrativ, în care drepturile părților sunt inegale de la bun început, întrucât statul ca autoritate în urmărirea interesului public poate modifica unilateral anumite clauze, inclusiv cele referitoare la redevențe intrând în această categorie.

Prin Decizia civilă nr. 815 din 1 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 44.741/3/2018, Curtea de Apel București — Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale. Excepția a fost ridicată de Societatea CRH Ciment România — S.A. din București, într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului împotriva unei sentințe civile prin care a fost admisă contestația împotriva deciziei de soluționare a contestației, a deciziei de impunere și a deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că prevederile art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013, ce reglementează obligația de plată a redevențelor miniere licențelor și permiselor aflate în curs de valabilitate la data intrării în vigoare a acestui act normativ sunt contrare dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, fiind astfel încălcate principiul securității juridice și principiul legalității.

Pe de o parte, autoarea excepției susține că dispozițiile criticate prevăd aplicarea imediată a noilor redevențe pentru toate licențele și permisele, inclusiv cele deja aflate în derulare la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2013, această reglementare derogând, în mod implicit și contrar Constituției, de la art. 21 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003, normă care prevede că regimul juridic aplicabil licenței rămâne neschimbat pe întreaga durată a acesteia, cu excepția apariției unor reglementări mai favorabile titularului. În opinia sa, prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 constituie o garanție legală a stabilității regimului juridic al licențelor, instituind totodată în sarcina legiuitorului obligația de a nu aduce modificări licenței după momentul acordării acesteia. Legiuitorul nu poate deroga de la normele privind tehnica legislativă ori de la dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, întrucât acestea impun obligații exprese în sarcina sa. Or, prin aplicarea automată a noilor redevențe, fără încheierea actului adițional, fără acordul titularului și fără a fi vorba despre o măsură favorabilă acestuia, se consideră că prevederile art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 încalcă principiul legalității și securității raporturilor juridice, consacrat de art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

Pe de altă parte, autoarea excepției invocă faptul că redevența minieră are caracterul unei obligații contractuale de drept civil, astfel că plata acesteia decurge din convenția părților și nu poate fi impusă sau modificată unilateral prin intervenție legislativă.

Mai mult, dispozițiile art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013, care prevăd aplicarea directă a noilor redevențe, inclusiv pentru licențele aflate deja în derulare, de la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, sunt în contradicție cu prevederile art. VIII din același act normativ. Art. VIII condiționează modificarea licențelor existente de încheierea unor acte adiționale. Prin urmare, se constată o contradicție legislativă internă, întrucât cele două articole prevăd soluții diferite privind data și modalitatea de modificare a redevențelor din licențele miniere aflate în vigoare la adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2013.

În consecință, această situație generează o lipsă de claritate și coerență normativă, care contravine cerințelor fundamentale ale principiului legalității, derivat din art. 1 alin. (5) din Constituție, precum și ale exigențelor statului de drept consacrate de art. 1 alin. (3) din Constituție, care impun ca normele juridice să fie clare, precise și previzibile.

Curtea de Apel București — Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și invocă jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 176 din 26 mai 2020.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013, care au următorul cuprins: „Redevențele instituite de prezenta ordonanță de urgență a Guvernului se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență a Guvernului tuturor licențelor/permiselor.”

Autoarea excepției consideră că prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept în componenta sa referitoare la securitatea juridică și ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității și calitatea legii.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituționalitate, din perspectiva unor critici similare, Curtea stabilind constituționalitatea acestora, în acest sens fiind Decizia nr. 176 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 6 august 2020, paragrafele 38-40, 45 și 46.

La paragrafele nr. 38 și 40 ale deciziei precitate, Curtea a reținut că, prin art. VI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013, legiuitorul a operat o serie de modificări și completări la Legea minelor nr. 85/2003, și anume a modificat art. 45 alin. (1) referitor la stabilirea redevenței miniere cuvenite bugetului de stat, la încheierea licenței ori la eliberarea permisului de exploatare. De asemenea, prin art. VII și art. VIII din cuprinsul aceleiași ordonanțe de urgență, criticate în speță, legiuitorul a prevăzut că redevențele instituite de această ordonanță de urgență se aplică de la data intrării în vigoare a acestui act normativ tuturor licențelor/permiselor. Legiuitorul a prevăzut, totodată, că în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2013, titularii licențelor/permiselor și autoritatea competentă încheie acte adiționale de stabilire a redevențelor, astfel cum sunt reglementate prin acest act normativ, iar aceste acte adiționale fac parte integrantă din licență/permis și intră în vigoare prin semnarea lor de către conducătorul autorității competente.

Așa fiind, legiuitorul a modificat valorile redevențelor pe care titularii de licențe sau de permise pentru activități miniere trebuie să le plătească autorității competente, în speță Agenția Națională pentru Resurse Minerale, iar prevederile legale supuse controlului de constituționalitate prevăd că noile taxe și redevențe se aplică, de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanței de urgență care a instituit noile valori, tuturor permiselor, licențelor și acordurilor petroliere, după caz, iar titularii licențelor și autoritatea competentă încheie acte adiționale de stabilire a redevențelor, astfel cum sunt reglementate prin actul normativ modificator.

Din textele legale mai sus menționate, Curtea a remarcat caracterul imperativ al reglementării, având în vedere faptul că acestea stabilesc obligații atât în sarcina autorității competente concedente — Agenția Națională pentru Resurse Minerale —, cât și în sarcina titularului licenței, concesionar din domeniul activităților miniere, modificările aduse cuantumului redevenței miniere fiind edictate de legiuitor, în sensul de a fi aplicate de părțile contractului de concesiune minieră. Fiind o normă imperativă, aceasta dă naștere unor obligații în sarcina părților din contract, iar neimplementarea sa constituie o încălcare a legii imputabilă ambelor părți. Curtea a constatat, astfel, că stabilirea redevenței miniere nu a fost lăsată niciodată la dispoziția părților, în sensul de negociere, agreare sau stabilire de comun acord a acesteia, nici prin vechea Lege a minelor nr. 61/1998, abrogată, și nici prin Legea minelor nr. 85/2003, în vigoare, ci a fost stabilită întotdeauna de legiuitor în cotă procentuală din valoarea producției miniere, pentru fiecare resursă minerală aparținând proprietății publice a statului.

Curtea a reținut la paragrafele nr. 45 și 46 din decizia sus-menționată că este vorba despre un contract administrativ, a cărui caracteristică principală o constituie inegalitatea de poziție în care se găsesc părțile acestui contract, și anume faptul că autoritatea, în calitate de purtătoare a prerogativelor de putere publică, poate stabili și modifica unilateral unele clauze contractuale, spre deosebire de contractele private, care nu pot fi modificate decât prin acordul părților. Un contract de concesiune, care reprezintă un instrument juridic de punere în valoare a bunurilor din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, va fi asimilat actului administrativ, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c^1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în sensul că reprezintă un act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Sunt asimilate actelor administrative, în sensul legii contenciosului administrativ, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative.

Așadar, dreptul concesionarului, pe lângă faptul că are o natură administrativă (deci este precar, putând fi desființat, respectiv modificat ori de câte ori interesul public o cere), are următoarele caracteristici: prerogativa de exploatare, în interes public, dar și în beneficiul său propriu, a unui bun proprietate publică; nu este o simplă facultate, fiind obligatoriu de exercitat, sub sancțiunea pierderii sale [art. 871 alin. (1) din Codul civil], altfel spus, exploatarea nu este doar un drept, ci și o obligație; se constituie întotdeauna cu titlu oneros, căci redevența pe care concesionarul o plătește concedentului este de esența acestui contract administrativ.

Pentru aceleași motive, critica, potrivit căreia art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 derogă de la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, iar, prin această derogare, se încalcă principiul legalității și al securității raporturilor juridice ca urmare a aplicării imediate a noilor redevențe licențelor aflate în derulare, fără acordul titularului și fără încheierea actelor adiționale, este neîntemeiată, iar susținerea autoarei referitoare la modificarea clauzelor licențelor de exploatare prin negociere nu poate fi reținută, având în vedere că una dintre caracteristicile esențiale ale contractului administrativ este tocmai posibilitatea modificării unilaterale în interes public.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziei anterior menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

În ceea ce privește critica referitoare la presupusa neclaritate a dispozițiilor art. VII, neclaritate dedusă de către autoare din așa-zisa contradicție cu art. VIII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013, prin aceea că art. VII prevede aplicarea imediată a noilor redevențe, inclusiv licențelor aflate în derulare, iar art. VIII condiționează modificarea acestora de încheierea unor acte adiționale, ceea ce ar crea o neconcordanță legislativă ireconciliabilă, întrucât cele două texte stabilesc soluții legale diferite, Curtea reține că aceasta nu poate fi primită.

Sub acest aspect, Curtea constată că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. VII și VIII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013, textele nu se exclud, ci se completează reciproc, reglementând etape succesive ale aceluiași proces normativ. Astfel, art. VII stabilește aplicarea imediată a noilor redevențe de la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, iar art. VIII prevede obligația ca, în termen de 90 de zile, titularii licențelor și autoritatea competentă să încheie actele adiționale corespunzătoare. Prin urmare, dispozițiile art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 sunt suficient de clare și nu creează o antinomie intralegislativă, ci stabilesc etapele succesive ale aceleiași proceduri. Curtea mai constată că acestea au caracter imperativ și aplicabilitate exclusiv pentru viitor, fapt care nu afectează drepturile câștigate, ci mai degrabă consacră o măsură stabilită unilateral de stat în exercitarea prerogativelor sale de administrare a resurselor naturale, în considerarea interesului public, astfel că nu poate fi reținută vreo încălcare a dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) privind principiul legalității și securității juridice.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,