Decizia nr. 705/2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 102 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Excepția a fost ridicată de Petronela-Elena Matei în Dosarul nr. 1.358/221/2021 al Tribunalului Hunedoara — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 912D/2022.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 516 din 17 octombrie 2024.

Prin Încheierea din 23 martie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 1.358/221/2021, Tribunalul Hunedoara — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 102 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile Ordonanța, în interpretarea publice, denumită în continuare dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, denumită în Decizia. Excepția a fost ridicată de Petronela-Elena continuare Matei într-o cauză având ca obiect soluționarea unei plângeri formulate împotriva unui proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției prevăzute de art. 102 alin. (3) lit. a) din Ordonanță.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că interpretarea criticată încalcă dreptul de acces la o instanță, având în vedere principiul proporționalității sancțiunilor contravenționale, dreptul de a avea un control judiciar efectiv cu privire la sancțiunile contravenționale, precum și dreptul la o cale de atac efectivă împotriva tuturor sancțiunilor aplicate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că, în materie penală, dacă instanța nu are posibilitatea de a examina dacă sancțiunea este proporțională în raport cu fapta săvârșită, cerințele art. 5 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu pot fi considerate ca fiind îndeplinite.

Se arată că, deși Decizia neagă posibilitatea instanței de a examina proporționalitatea sancțiunii complementare, art. 104 din Ordonanță permite o individualizare printr-o procedură administrativă, ceea ce echivalează cu ignorarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești.

Decizia încalcă prevederile art. 5 paragrafele 1 și 6 din Convenție, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia, indiferent de calificarea lor în dreptul intern, sancțiunile care privesc limitarea sau înlăturarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice sunt supuse controlului instanței de judecată. În paragraful 27 al Deciziei, instanța supremă a indicat decizii din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reținând doar că „pot prezenta relevanță”, spre deosebire de paragraful 54 din Decizia nr. 8 din 19 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 96 alin. (1) din Ordonanță, când s-a reținut că sancțiunile care privesc limitarea sau înlăturarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, indiferent de calificarea lor în dreptul intern, prin gradul lor de gravitate și prin caracterul lor punitiv și descurajant, sunt asemănate unei pedepse penale și sunt supuse controlului instanței de judecată.

Interpretarea criticată lezează dreptul de acces la o instanță, în baza principiului proporționalității sancțiunilor contravenționale, dreptul de a avea un control judiciar efectiv cu privire la sancțiunile contravenționale, precum și dreptul la o cale de atac efectivă împotriva tuturor sancțiunilor aplicate.

Dispozițiile art. 20 din Constituție impun instanței naționale să dea prioritate prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, dacă acestea intră în contradicție cu cele interne, astfel că instanța este competentă să analizeze și să dispună cu privire la aplicabilitatea sancțiunii complementare. Sunt încălcate principiul legalității sancțiunilor contravenționale, principiul liberului acces la justiție și principiul constituțional al rolului justiției.

Paradoxal, deși Decizia neagă posibilitatea instanței să examineze proporționalitatea sancțiunii complementare, totuși art. 104 din Ordonanță permite o individualizare printr-o procedură administrativă, ceea ce echivalează cu ignorarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești.

Potrivit art. 104 din Ordonanță, la cererea titularului permisului de conducere, perioadele de suspendare se reduc de către șeful poliției rutiere a județului sau a municipiului București pe raza căreia a fost săvârșită fapta ori de către șeful poliției rutiere din Inspectoratul General al Poliției Române, dar nu mai puțin de 30 de zile, în condițiile prevăzute în regulament.

Tribunalul Hunedoara — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal apreciază că dispozițiile criticate pot prezenta vicii de constituționalitate, întrucât imposibilitatea instanței judecătorești — sesizată cu o plângere contravențională împotriva unui proces-verbal de contravenție prin care petentului-contravenient i s-a aplicat, pe lângă sancțiunea principală a amenzii sau a avertismentului, și sancțiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce — de a analiza proporționalitatea sancțiunii complementare, ci doar a sancțiunii principale, echivalează cu încălcarea dreptului de acces la justiție prevăzut de art. 21 alin. (1) din Constituție.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 102 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, în interpretarea dată prin Decizia nr. 5 din 12 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 18 iunie 2021.

Dispozițiile legale criticate enumeră faptele a căror săvârșire de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai constituie contravenție, precum și sancțiunile aplicabile.

Prin Decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat că instanța de judecată, învestită cu soluționarea plângerii contravenționale formulate împotriva unui proces-verbal de contravenție, prin care s-a aplicat sancțiunea complementară a suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai, nu are posibilitatea să examineze proporționalitatea acestei sancțiuni complementare.

Prevederile constituționale invocate sunt cele ale art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept și alin. (5) referitor la standardele de calitate ale legii, ale art. 21 alin. (1) și (3) referitor la liberul acces la justiție, art. 23 referitor la libertatea individuală, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale și art. 126 alin. (1) privind realizarea justiției. Totodată, în temeiul art. 11 referitor la tratatele ratificate de Parlament și al art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele art. 5 paragraful 1 referitor la dreptul la libertate și siguranță și art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în jurisprudența sa, a statuat, de principiu, că o hotărâre prealabilă pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept (respectiv o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii) nu poate constitui eo ipso obiect al excepției de neconstituționalitate, deoarece instanța de contencios constituțional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competența de a cenzura constituționalitatea hotărârilor judecătorești, indiferent că sunt pronunțate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării și aplicării unitare a legii (a se vedea Decizia nr. 418 din 22 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 9 martie 2023, paragraful 16). Însă interpretarea care se poate aduce normei juridice de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile în care soluționează recursuri în interesul legii, precum și prin hotărârile prealabile pronunțate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să țină cont de exigența de ordin constituțional cuprinsă în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie (a se vedea Decizia nr. 418 din 22 septembrie 2022, precitată, paragraful 16).

De asemenea, Curtea reține că, în jurisprudența sa referitoare la contestarea constituționalității normelor în interpretarea dată acestora prin decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dezvoltat o analiză în două trepte, prima vizând respectarea competenței sale prevăzute de Constituție, iar cea de-a doua referitoare la raportarea la dispozițiile Constituției a conținutului normativ astfel determinat al normei criticate (Decizia nr. 509 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1077 din 13 noiembrie 2020, paragraful 15). Astfel, ca premisă a analizei sale cu privire la constituționalitatea textelor criticate în interpretarea dată de instanța supremă, Curtea Constituțională trebuie să stabilească mai întâi dacă această interpretare se încadrează în limitele art. 126 alin. (3) din Constituție (a se vedea Decizia nr. 874 din 16 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 3 martie 2022, paragraful 21, și Decizia nr. 124 din 21 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 21 iulie 2023, paragraful 13).

Astfel, referitor la critica privind încălcarea art. 126 alin. (1) din Constituție, invocat și în prezenta cauză, Curtea a reținut, în paragraful 91 al Deciziei nr. 344 din 9 iulie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 15 ianuarie 2025, că Decizia concretizează atribuția instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, atribuție stabilită la nivel constituțional prin art. 126 alin. (3), iar la nivel legal, potrivit materiei în care a fost pronunțată, de art. 514 și următoarele din Codul de procedură civilă.

În privința celorlalte critici de neconstituționalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 344 din 9 iulie 2024, precitată, Decizia nr. 516 din 17 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1026 din 5 noiembrie 2025, și Decizia nr. 563 din 31 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 26 februarie 2025, a constatat constituționalitatea inter alia a prevederilor criticate și în cauza de față, în interpretarea Deciziei.

Astfel, cu referire la pretinsa încălcare a accesului liber la justiție garantat de art. 21 din Constituție și, prin prisma art. 20 din aceasta, a art. 6 din Convenție, precum și a art. 1 alin. (3) din Constituție, Curtea a constatat, în urma unei analize amănunțite, în paragrafele 60-88 ale Deciziei nr. 344 din 9 iulie 2024, caracterul neîntemeiat al tuturor criticilor raportate la cele 3 standarde de referință menționate. Curtea a conchis această analiză exhaustivă reținând că reglementarea duratei fixe a sancțiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce care crește gradual este adecvată la gravitatea faptelor săvârșite, astfel că dispozițiile criticate respectă principiul proporționalității sancțiunii (paragraful 88 al Deciziei nr. 344 din 9 iulie 2024).

Curtea a reținut, în paragraful 93 al Deciziei nr. 344 din 9 iulie 2024, că nici critica privind încălcarea art. 53 din Constituție nu poate fi primită, deoarece conducerea autovehiculelor/vehiculelor nu este un drept fundamental. Astfel, fără a aduce atingere art. 53 din Constituție, normele legale criticate nu restrâng exercițiul unor drepturi fundamentale, ci prevăd sancționarea unor fapte de încălcare a legii care pun în pericol siguranța circulației rutiere, în scopul prevăzut încă din primul articol al Ordonanței, respectiv asigurarea desfășurării fluente și în siguranță a circulației pe drumurile publice, precum și ocrotirea vieții, integrității corporale și a sănătății persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public. Pe de altă parte, norma constituțională prevede, între alte situații, că exercițiul unor drepturi poate fi restrâns și pentru apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudența mai sus invocată, atât soluția, cât și considerentele deciziilor citate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,