Decizia nr. 697/2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 425 din Legea nr. 223/2007 privind Statutul personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă din România, în interpretarea dată prin Decizia nr. 61 din 26 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 42^5 din Legea nr. 223/2007 privind Statutul personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă din România, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2017. Excepția a fost ridicată de Cornel Dumitru în Dosarul nr. 24.599/3/2020 al Curții de Apel București — Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 393D/2022.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Președintele Curții dispune să se facă apelul și în Dosarul nr. 476D/2023, având un obiect similar, excepție ridicată de Cornel Vasile în Dosarul nr. 25.004/3/2020 al Curții de Apel București — Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea cauzelor.

Curtea, având în vedere obiectul excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 476D/2023 la Dosarul nr. 393D/2022, care a fost primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În principal, arată că sunt invocate aspecte care țin de interpretarea și aplicarea legii. Citează în susținere considerente din Decizia nr. 61 din 26 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin Încheierea din 12 ianuarie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 24.599/3/2020, Curtea de Apel București — Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 42^5 din Legea nr. 223/2007, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2017. Excepția a fost ridicată de Cornel Dumitru într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de actualizare a pensiei de serviciu.

Prin Încheierea din 19 decembrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 25.004/3/2020, Curtea de Apel București — Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 42^5 din Legea nr. 223/2007, astfel cum au fost modificate prin art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2017, în interpretarea dată prin Decizia nr. 61 din 26 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Excepția a fost ridicată de Cornel Vasile într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de actualizare a pensiei de serviciu.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că, din cauza soluției criticate a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prevederile art. 42^5 din Legea nr. 223/2007 au devenit neclare și deschise la multiple interpretări, deoarece, deși în paragraful 61 al Deciziei nr. 61 din 26 octombrie 2020, instanța supremă a stabilit că rata medie anuală a inflației este definită ca un indicator definitiv care trebuie să fie atât cunoscut la data de 1 ianuarie a fiecărui an în care se face actualizarea, cât și comunicat, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea.

Legiuitorul a folosit exprimarea „rata medie anuală a inflației, indicator definitiv, cunoscut la data de 1 ianuarie a fiecărui an în care se face actualizarea și comunicat de Institutul Național de Statistică” tocmai pentru că a dorit să impună condiția datei de 1 ianuarie sub aspectul cunoașterii, nu și sub cel al comunicării, aceasta din urmă putând avea loc și ulterior datei de 1 ianuarie, la reluarea activității, după sărbătorile de iarnă, de către Institutul Național de Statistică.

Totuși, deși arată că inclusiv comunicarea ar trebui să aibă loc la 1 ianuarie, așa cum reiese din paragraful 61 din decizia instanței supreme, și deși aceasta nu ar reprezenta o lămurire a chestiunii de drept ce a constituit obiectul Deciziei nr. 61 din 26 octombrie 2020, ci mai degrabă o veritabilă adăugare la lege, instanța supremă nu lămurește acest aspect în sensul opiniei citate.

Mai departe, autorii arată că Înalta Curte de Casație și Justiție identifică două opinii în practica judiciară. În fapt însă, instanța supremă nu face decât să adâncească și mai mult neclaritatea normei în cauză. Astfel, instanța supremă consideră că prima opinie „introduce un alt criteriu de actualizare a pensiei de serviciu” (paragraful 59 al deciziei), iar despre a doua spune doar cum trebuie să fie în accepțiunea sa, adăugând la lege o condiție suplimentară față de norma juridică, în speță obligativitatea ca și comunicarea indicelui să aibă loc tot la 1 ianuarie, lucru imposibil, dat fiind programul de lucru al instituțiilor ce lucrează în zilele libere conform legii.

De asemenea, mai arată autorii, dacă se trece peste acest inconvenient și se acceptă că nu se ține seama de indicele anului care tocmai s-a încheiat anterior datei de 1 ianuarie, ci de cel al anilor de dinaintea celui anterior, se pune o altă problemă: indicele cărui an este luat în considerare dintre toți cei de dinaintea celui anterior, întrucât sunt publicați toți indicii din 1990 până în anul de dinaintea celui anterior datei de 1 ianuarie. Se ajunge, așadar, în situația în care nu există un criteriu care să furnizeze un singur rezultat. Prin urmare, nu este clar cum se optează pentru unul dintre cei 28 de indici începând cu 1990.

În încercarea de a se găsi o soluție, s-a ajuns în situația în care s-a adăugat la lege o condiție suplimentară și s-a introdus sintagma „ultimul indicator cunoscut la data de 1 ianuarie a anului în care se face actualizarea”, în baza comunicării Institutului Național de Statistică (punctul 58, varianta a II-a), sintagmă care nu se regăsea în textul a cărui lămurire s-a cerut. Textul legii spune doar „cunoscut”, astfel încât cunoașterea lui poate fi făcută pe orice cale, inclusiv prin determinarea sa matematică, urmând ca Institutul Național de Statistică să îl comunice pentru confirmare, fără condiția ca această comunicare să aibă loc tot la 1 ianuarie, data fiind lăsată deschisă de legiuitor pentru momentul la care instituția respectivă își reia activitatea. Chiar și așa, cu acest inconvenient al adăugării la lege, instanța supremă tot nu a lămurit chestiunea în discuție.

În final, autorii excepției consideră că, în prezent, problematica discutată are următoarele aspecte: (i) dezlegarea chestiunii de drept a fost respinsă de instanța supremă; (ii) a doua soluție identificată în practică, cu toate neajunsurile ei, este prezentată ca varianta validă, dar instanța supremă nu a precizat clar acest lucru; (iii) cele două interpretări identificate în cuprinsul Deciziei nr. 61 din 26 octombrie 2020 a instanței supreme, paragraful 58, există pe mai departe în practica judiciară; (iv) în continuare autorii se adresează justiției în baza unei prevederi legale ambigue și imprevizibile; (v) Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate interveni, întrucât a pronunțat deja decizia de respingere, la fel de neclară, de altfel; și (vi) legiuitorul nu a intervenit între timp cu o nouă variantă, clară, a textului de lege.

Sunt invocate în final în susținerea excepției și considerente din jurisprudența Curții Constituționale referitoare la obligativitatea respectării standardelor de claritate a legii.

Curtea de Apel București — Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 393D/2022, apreciază că excepția este întemeiată, întrucât se încalcă standardele de calitate a legii.

Curtea de Apel București — Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 476D/2023, apreciază că excepția este neîntemeiată, deoarece prevederile criticate nu reglementează norme ce privesc accesul la justiție (acces, de altfel, respectat în cauză), ci condițiile și modul în care se actualizează pensia de serviciu.

Instanța mai invocă jurisprudența Curții, respectiv Decizia nr. 302 din 2022, că nu există un drept fundamental la actualizarea sau indexarea pensiei de serviciu și nici la un anumit cuantum al pensiei de serviciu.

Este neîntemeiată și critica raportată la art. 129 din Constituție, având în vedere că prezenta cauză are ca obiect soluționarea unui apel declarat împotriva unei hotărâri judecătorești.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă, așa cum rezultă din motivarea acesteia, dispozițiile art. 42^5 din Legea nr. 223/2007 privind Statutul personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 18 iulie 2007, în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 61 din 26 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 9 februarie 2021. Dispozițiile legale criticate au următoarea redactare: „Pensia de serviciu se actualizează, din oficiu, în fiecare an, cu rata medie anuală a inflației, indicator definitiv, cunoscut la data de 1 ianuarie a fiecărui an în care se face actualizarea și comunicat de Institutul Național de Statistică. Dacă în urma actualizării rezultă o pensie mai mică, se păstrează pensia aflată în plată.”

Prin Decizia nr. 61 din 26 octombrie 2020, instanța supremă a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispozițiilor art. 42^5 din Legea nr. 223/2007 în sensul de a se stabili înțelesul sintagmei „rata medie anuală a inflației, indicator definitiv, cunoscut la data de 1 ianuarie a fiecărui an în care se face actualizarea și comunicat de Institutul Național de Statistică”, respectiv dacă aceasta este indicatorul corespunzător anului anterior celui în care se face actualizarea sau este vorba despre ultimul indicator cunoscut la data de 1 ianuarie a anului în care se face actualizarea, în baza comunicării Institutului Național de Statistică.

Se apreciază că dispozițiile criticate sunt contrare prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (1) privind accesul liber la justiție și ale art. 129 privind căile de atac.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta este inadmisibilă, deoarece se critică, în realitate, însăși Decizia nr. 61 din 26 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Referitor la controlul de constituționalitate al unei dispoziții dintr-o lege interpretată printr-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a arătat că Legea fundamentală reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa, astfel că și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia, în România, respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie (Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011). Din perspectiva raportării la prevederile Constituției, Curtea Constituțională verifică constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii (sau prin dezlegări ale unor chestiuni de drept), putând fi identificate două situații distincte, în funcție de obiectul criticii de neconstituționalitate, respectiv: aceea în care autorul excepției critică însăși decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii și ipoteza în care autorul critică textul de lege în interpretarea obligatorie conferită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia care soluționează recursul în interesul legii (Decizia nr. 96 din 16 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 7 august 2023, paragraful 26).

Prin Decizia nr. 397 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 14 august 2020, paragraful 18, Curtea a reținut că, în cadrul controlului de constituționalitate pe care îl realizează asupra dispozițiilor unei legi sau ordonanțe, potrivit prevederilor art. 146 lit. d) din Constituție și ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, poate analiza interpretarea dată unor texte de lege de către instanța supremă în temeiul art. 514-518, respectiv al art. 519-521 din Codul de procedură civilă, referitoare la recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În cadrul acestui control, instanța de contencios constituțional trebuie să se circumscrie însă aspectelor ce vizează respectarea prevederilor Legii fundamentale, astfel că poate analiza atât conformitatea constituțională a dispozițiilor de lege, așa cum au fost interpretate de instanța supremă, cât și modul în care Înalta Curte de Casație și Justiție a respectat prevederile constituționale în exercitarea atribuțiilor sale ce vizează asigurarea unei practici judiciare unitare. Însă controlul exercitat de Curtea Constituțională nu se poate extinde — fără să încalce prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4) privind separația puterilor în stat și pe cele ale art. 126 alin. (1), potrivit cărora „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege” — și asupra modului în care Înalta Curte de Casație și Justiție înțelege să aplice unele reguli sau principii de drept, în cadrul sistemului constituțional de referință.

Aplicând aceste considerente de principiu la speța dedusă controlului de constituționalitate și având în vedere că nu se aduc veritabile critici de neconstituționalitate textului în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ci sunt vizate aspecte care țin de modul în care a fost motivată și argumentată Decizia nr. 61 din 26 octombrie 2020, fără ca aceste susțineri să evidențieze un anumit nivel de relevanță constituțională, Curtea reține că, din această perspectivă, în virtutea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,