Decizia nr. 648/2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 285 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 285 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare în perioada 2012-2015, excepție ridicată de Societatea MG Tour — S.R.L. din Mamaia, județul Constanța, în Dosarul nr. 1.232/118/2017* al Curții de Apel Constanța — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.355D/2021.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată. În acest sens, arată, în ceea ce privește nerespectarea art. 1 din Constituție, că legea este suficient de clară privind facilitatea acordată și condițiile de aplicare. Referitor la încălcarea art. 52 alin. (2) din Constituție, apreciază că reducerea sarcinilor fiscale prin dispozițiile criticate nu reprezintă o nesocotire a dispozițiilor constituționale.

Prin Decizia nr. 6.841 din 16 decembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.232/118/2017*, Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția de contencios administrativ și fiscal — în urma admiterii recursului formulat de autor împotriva încheierii prin care Curtea de Apel Constanța — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional — a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 285 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare în perioada 2012-2015. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Societatea MG Tour — S.R.L. din Mamaia, județul Constanța, într-o cauză privind recursul formulat împotriva hotărârii instanței de fond prin care s-a respins cererea autoarei excepției de anulare a unor acte administrative fiscale privind stabilirea impozitului datorat pe clădiri și terenuri.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia arată, în esență, că prevederile legale criticate încalcă art. 56 alin. (2) din Constituție deoarece facilitatea fiscală acordată de textul criticat pentru activele turistice utilizate pe tot parcursul anului în detrimentul celor care utilizează activele turistice mai puțin de 6 luni/an este injustă și în egală măsură discriminatorie, având în vedere că se aplică doar activelor turistice situate pe litoralul Mării Negre. Totodată, se arată că norma criticată nu întrunește exigențele de claritate, precizie și previzibilitate, contravenind astfel dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție.

Se afirmă că, analizând evoluția în timp a normei ce prevede reducerea cu 50% a impozitului pe activele (clădiri și terenul aferent) utilizate pentru prestarea de servicii turistice, de la momentul reglementării acestei facilități prin Ordonanța Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele și taxele locale până la data adoptării prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, rezultă în mod evident că intenția legiuitorului a fost să acorde această facilitate în ceea ce privește activele turistice utilizate sezonier pentru prestarea de servicii turistice, în considerarea faptului că acestea sunt exploatate și produc venituri doar câteva luni dintr-un an calendaristic.

Se arată că, inițial, reducerea de impozit se acorda pentru clădirile folosite maximum 5 luni pe an, apoi termenul a fost extins la 6 luni. Prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2011, norma a fost modificată complet, stabilindu-se că reducerea se aplică imobilelor folosite minimum 6 luni pe an, iar sfera de aplicare s-a restrâns la imobilele situate pe litoralul Mării Negre. Această schimbare nu a fost justificată în nota de fundamentare a Ordonanței Guvernului nr. 30/2011 sau în expunerea de motive a legii de aprobare a ordonanței Guvernului și contrazice scopul inițial al legii, și anume sprijinirea activității sezoniere. Mai mult, se afirmă că prin Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal s-a revenit la reglementarea anterioară Ordonanței Guvernului nr. 30/2011.

În final, se susține că, în perioada 2012-2015, prevederea legală criticată a fost inaplicabilă: cei care desfășurau activitate turistică mai puțin de 6 luni nu se încadrau pentru acordarea reducerii, iar cei care desfășurau activitate turistică tot anul nu aveau justificare pentru a primi această reducere, deoarece ei obțineau venituri constante din exploatarea activelor turistice.

Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția de contencios administrativ și fiscal opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că textul criticat nu este de natură să încalce prevederile art. 56 alin. (2) din Constituție, întrucât nu conține norme discriminatorii, aplicându-se în mod egal tuturor celor vizați de ipoteza textului. De asemenea, se afirmă că norma atacată pe calea excepției respectă și componenta constituțională referitoare la claritatea, precizia și previzibilitatea legii, întrucât legiuitorul este singurul în măsură să stabilească atât posibilitatea de acordare a acestor facilități anumitor contribuabili pentru obligațiile fiscale, precum și condițiile în care se realizează această măsură fiscală.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost menționat în actul de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 285 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, în forma în vigoare în perioada 2012-2015. Curtea observă că Legea nr. 571/2003, în forma criticată, a fost abrogată prin Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015.

Analizând actele dosarului, inclusiv notele scrise ale autorului excepției, Curtea observă că acesta critică dispozițiile art. 285 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, în redactarea anterioară abrogării prin Legea nr. 227/2015.

Având în vedere aceste aspecte, precum și cele stabilite de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care a statuat că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate dispozițiile art. 285 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, care aveau următorul conținut: „Impozitul pe clădiri și impozitul pe terenurile acestora se reduc cu 50% pentru acele imobile situate pe litoralul Mării Negre deținute de persoane juridice și care sunt utilizate pentru prestarea de servicii turistice pe o durată de minimum 6 luni în cursul unui an calendaristic.”

Normele constituționale invocate în motivarea excepției sunt dispozițiile art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii și ale art. 56 alin. (2) referitor la așezarea justă a sarcinilor fiscale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prin Decizia nr. 669 din 28 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 28 martie 2024, paragraful 17, a constatat că, potrivit dispozițiilor constituționale ale art. 139, impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat se stabilesc numai prin lege, în sensul că este dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească impozitele datorate bugetului de stat, precum și cuantumul acestora.

În ceea ce privește criticile aduse de autorul excepției referitor la modificările ce vizează acordarea facilităților fiscale în funcție de perioada de utilizare a activelor turistice sezoniere, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 760 din 5 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 23 februarie 2016, paragraful 14, că nicio normă constituțională nu interzice acordarea de facilități fiscale unor categorii de contribuabili, în scopul bunei înfăptuiri a politicii economice, fiscale și sociale a statului. Tot astfel, nicio normă constituțională nu interzice stabilirea condițiilor de acordare sau de retragere a facilităților fiscale prevăzute în beneficiul unor contribuabili în funcție de necesitățile perioadei de referință. Rezultă din cele de mai sus că este dreptul exclusiv al legiuitorului să acorde scutiri/facilități/eșalonări în legătură cu plata unor creanțe fiscale (a se vedea și Decizia nr. 683 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2017, paragraful 33). Din examinarea dispozițiilor art. 56 alin. (2) din Constituție reiese că legiuitorul are dreptul de a stabili cuantumul impozitelor și taxelor și de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligații în favoarea anumitor categorii de contribuabili și în anumite perioade de timp, în funcție de situațiile conjuncturale, dar, evident, și în raport cu situația economico-financiară a țării în perioadele respective (a se vedea Decizia nr. 607 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 23 iulie 2012), fără ca prin aceasta să fie instituită o discriminare prin prisma așezării juste a sarcinilor fiscale.

În legătură cu criticile aduse prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea a reținut că cerința de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluției legislative alese și a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii privește scopul și consecințele pe care le antrenează, respectiv se referă la faptul că actul normativ trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat (Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 16-20 și 26).

Aplicând considerentele de principiu la normele deduse controlului de constituționalitate, se observă că dispozițiile criticate sunt suficient de clare, precise și previzibile pentru ca destinatarii normelor să își adapteze conduita în funcție de cerințele legii, prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, în componentele anterior menționate, nefiind afectate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1—3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,