Decizia nr. 467/2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3), ale art. 9 și ale art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și ale art. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Excepția a fost ridicată de Nicolae Maniguțiu în Dosarul nr. 6.551/3/2021 al Tribunalului Sibiu — Secția I civilă și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.512D/2021.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției. Se arată, în acest sens, că legea este o reglementare generală, în vreme ce hotărârile judecătorești produc efecte între părți. Din acest motiv neincluderea drepturilor salariale acordate prin hotărâri judecătorești în dispoziții legale, precum cele criticate în cauză, nu reprezintă o încălcare a efectului obligatoriu al hotărârilor judecătorești. Cu referire la critica adusă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, invocă jurisprudența Curții Constituționale, de exemplu, Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2024.

Prin Încheierea din 15 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 6.551/3/2021, Tribunalul Sibiu — Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și ale art. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Excepția a fost ridicată de Nicolae Maniguțiu într-o cauză având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 1 alin. (3) și ale art. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt neconstituționale în măsura în care nu păstrează drepturi câștigate în mod definitiv prin hotărâri judecătorești, care se bucură de autoritate de lucru judecat. Sunt încălcate, astfel, prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (4), ale art. 124 și 126. De asemenea, art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 este în contradicție cu prevederile constituționale ale art. 41 și 44, și cu cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În sprijinul criticilor formulate, este invocată jurisprudența Curții Constituționale referitoare la art. 124 și 126 din Constituție și la efectele hotărârilor judecătorești, de exemplu, Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, paragraful 20. Relevantă este în cauză și Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, paragrafele 26 și 27.

Autorul excepției invocă și faptul că, în ședința din 15 mai 2018, analizând Nota Direcției resurse umane și organizare nr. 9.578/2018 în raport cu Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, plecând de la necesitatea ca în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale să nu existe o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, valoarea de referință sectorială fiind o constantă, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a recomandat ordonatorilor de credite stabilirea unei valori de referință sectorială unică.

Autorul menționează că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectoriale — care prin definiție vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate — nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală, astfel cum a reținut instanța de contencios constituțional în decizia mai sus menționată. De asemenea, este invocată Decizia nr. 56 din 17 septembrie 2018, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în ceea ce privește acordarea aceleiași valori de referință sectorială pentru toți angajații din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare „Justiție” de la data punerii acesteia în plată pentru salariați făcând parte din aceeași familie ocupațională, reținând că practica judiciară înregistrată la nivelul instanțelor naționale denotă o interpretare unitară a dispozițiilor legale în discuție în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, fiind valorificate totodată deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Constituționale mai sus amintite.

Autorul excepției invocă și jurisprudența Curții Constituționale privind dreptul la salariu, amintind Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 și Decizia nr. 859 din 16 iunie 2009. Arată că, anulând drepturile dobândite pe calea unor hotărâri judecătorești, Parlamentul a încălcat autoritatea de lucru judecat a acestora și nu a respectat considerentele exprimate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul deciziei menționate anterior, aceasta fiind de natură să afecteze actul de justiție; astfel, puterea executivă și cea legislativă interferează și afectează în mod evident puterea judecătorească și, implicit, separația puterilor în stat, astfel cum este consfințită de art. 1 alin. (4) din Constituție.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, autorul excepției arată că limitarea sumei sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, la un procent de 30% pe fiecare ordonator de credite, fie că este principal, secundar sau terțiar, este de natură să creeze discriminări în cadrul aceleiași categorii profesionale, în funcție de structura personalului avut în subordine de fiecare ordonator de credite și drepturile cuvenite acestora. Autorul invocă art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 și anexa nr. V la lege în care se prevăd pentru domeniul de activitate „Justiție” sporuri în cuantum maxim total de 45%, aceasta fiind o normă juridică civilă specială, aplicabilă acestei familii ocupaționale. Precizează că și în cadrul altor instituții bugetare, sporurile, adaosurile, primele, premiile și indemnizațiile, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite pot depăși 30% din suma salariilor de bază.

În susținerea criticii formulate, autorul excepției arată că, dacă în cadrul a două instanțe există un număr diferit de personal aflat în activitate, în concediu medical sau în concediu de odihnă ori există un număr diferit de personal contractual sau alte categorii care nu beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, prevăzute de art. 5 al secțiunii 1 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 doar pentru magistrați și personalul auxiliar, diferă suma salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și soldelor de comandă/salariilor de comandă, indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare, raportat la care se face plafonarea de 30%. Se încalcă, astfel, principiile de echitate și coerență, vizând crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar statuate de legea unică de salarizare și de Constituție.

Mai mult, drepturile acordate de lege ajung să fie iluzorii în condițiile în care un salariat beneficiază, potrivit legii, de anumite sporuri, pe care în realitate nu le poate încasa. Plafonând cuantumul sporurilor acordate, persoanele care lucrează în condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și care ar trebui să beneficieze de un spor de până la 15% din salariul de bază sunt private de acest drept în cazul în care celelalte sporuri acordate de lege depășesc pragul de 30%, acestea încasând aceleași drepturi salariale cu persoanele care lucrează în condiții normale de muncă.

Aceeași situație se regăsește și în cazul persoanelor cu handicap care desfășoară o activitate în condiții normale de lucru și care, potrivit legii, ar trebui să beneficieze de un spor de 15%, pe care însă legiuitorul, deși i-l acordă, nu îl mai garantează. Or, în aceste condiții, deși prin lege se statuează că anumite categorii de persoane au anumite drepturi, în fapt, în condițiile aplicării art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, acestea nu le mai sunt acordate, motivat de atingerea pragului de 30% pe fiecare ordonator de credite, sau le sunt acordate diferit, în funcție de procentul cu care se depășește acest prag. Dispozițiile de lege criticate sunt contrare art. 4, 15, 16, 41, precum și art. 124 și 125 din Constituție.

Este invocată Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, în care s-a reținut că un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalități. De asemenea, autorul invocă și incidența Protocolului nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Autorul excepției mai arată și că încălcarea principiului egalității se reflectă prin descurajarea anumitor categorii profesionale de a urma cursurile doctorale și încurajarea unor alte categorii de salariați, în acest mod fiind subminat chiar statutul categoriei profesionale din care fac parte. De asemenea, arată că legiuitorul nu a făcut în niciun mod dovada existenței unei crize economice pentru a justifica plafonarea indemnizațiilor și reducerea sporurilor judecătorilor, în condițiile în care pentru celelalte categorii profesionale legea unică de salarizare prevede majorări substanțiale.

Tribunalul Sibiu — Secția I civilă apreciază că excepția este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, așa cum reiese din examinarea motivării sale, dispozițiile art. 1 alin. (3), ale art. 9 și ale art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, care au următorul conținut:

Se apreciază că dispozițiile criticate sunt contrare prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (4) privind statul de drept și principiul separației și echilibrului puterilor în stat, ale art. 4 privind egalitatea între cetățeni, ale art. 15 potrivit căruia cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 41 privind dreptul la muncă și protecție socială, ale art. 44 privind garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate, precum și a creanțelor asupra statului, ale art. 124 privind înfăptuirea justiției, ale art. 125 referitor la statutul judecătorilor și ale art. 126 privind instanțele judecătorești. Totodată, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale dispozițiilor Protocolului nr. 12 la aceeași convenție privind interzicerea generală a discriminării.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că a analizat critici similare cu cele formulate în prezenta cauză prin Decizia nr. 221 din 29 aprilie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 15 octombrie 2025. Cu referire la criticile aduse de autorul prezentei excepții privind modalitatea de reglementare a sporurilor prin dispozițiile din Legea-cadru nr. 153/2017 pe care le critică, sunt relevante considerentele de la paragraful 31 al Deciziei nr. 221 din 29 aprilie 2025, potrivit cărora statul are deplina legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. În viziunea legiuitorului, sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 stabilește că limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în aceeași lege-cadru și în anexele nr. I-VIII la aceasta. Ca atare, stabilirea cuantumului concret al sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. Curtea a conchis că regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituție și destinată aplicării în mod nediferențiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii și fără discriminări.

Cu referire la critica autorului prezentei excepții raportată la prevederile art. 124-126 din Constituție, Curtea reține, la fel ca și în Decizia nr. 221 din 29 aprilie 2025, paragraful 36, că aceste texte constituționale, prin conținutul reglementărilor pe care le cuprind, referitoare la înfăptuirea justiției și statutul judecătorilor, nu au relevanță în cauză..

În continuare, Curtea observă că, în Decizia nr. 221 din 29 aprilie 2025, precitată, referitor la invocarea dispozițiilor art. 41 din Constituție, a reamintit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează să fie plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, Wieczorek împotriva Poloniei, pronunțată în Cauza paragraful 59, și Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57.

Curtea a subliniat că la stabilirea nivelului veniturilor salariale trebuie avute în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora gestionarea sistemului de salarizare a personalului din instituțiile și autoritățile publice se asigură de fiecare ordonator de credite, și ale art. 3 alin. (4) din același act normativ, potrivit cărora ordonatorii de credite au obligația să stabilească salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție/soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare/indemnizațiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură prevăzute de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. Totodată, în viziunea legiuitorului, sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 stabilește că limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. I-VIII la aceasta. Ca atare, Curtea a constatat că stabilirea cuantumului concret al sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. O asemenea soluție legislativă ține de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 și 16 din Constituție și nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării.

De asemenea, în Decizia nr. 221 din 29 aprilie 2025, Curtea s-a referit la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 3 din 29 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 15 februarie 2024, prin care instanța supremă a amintit că, prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, Curtea Constituțională a decis egalizarea la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, corespunzător fiecărei/fiecărui funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, iar nu egalizarea elementelor de salarizare suplimentare salariului de bază sau indemnizației de încadrare, cum sunt sporurile, compensațiile, adaosurile, primele, premiile și celelalte drepturi ce intră în prezent în obiectul de reglementare al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017. Prin urmare, atât Curtea Constituțională, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, în mecanismele de control al constituționalității legii și, respectiv, de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii, corespunzător misiunilor trasate pentru fiecare dintre acestea prin Constituția României, au stabilit că existența unor diferențe în privința cuantumului sporurilor acordate aceleiași categorii de personal care își desfășoară activitatea în instituții diferite nu constituie o încălcare a principiului nediscriminării (paragrafele 93 și 94 din Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024, pronunțată de instanța supremă).

Prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat că abordarea trebuie să fie aceeași și dacă reperul de comparație l-ar constitui nivelul sporurilor recunoscute prin hotărâri judecătorești unor persoane care își desfășoară activitatea în cadrul acelorași instanțe sau parchete, invocarea prevederilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 nefiind suficientă pentru a impune ordonatorului de credite egalizarea la nivel maxim a cuantumului procentual al sporurilor individuale, cu încălcarea limitei generale prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. Aceasta, pentru că responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale revine ordonatorilor de credite, care, în temeiul art. 3 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, au obligația să stabilească salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție/soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare/indemnizațiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură prevăzute de lege, să asigure promovarea personalului în funcții, grade și trepte profesionale și avansarea în gradații, în condițiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu (paragrafele 95 și 96 din Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024).

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudența mai sus invocată, atât soluția, cât și considerentele deciziilor citate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,