Decizia nr. 393 din 29 aprilie 2026 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a Legii pentru completarea Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000

Pe rol se află soluționarea obiecției de neconstituționalitate a Legii pentru completarea Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, obiecție formulată de Președintele României.

Obiecția de neconstituționalitate a fost înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 13.955 din 15 decembrie 2025 și constituie obiectul Dosarului nr. 4.967A/2025.

În motivarea obiecției de neconstituționalitate Președintele României invocă două aspecte de neconstituționalitate a Legii pentru completarea Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000.

Astfel, cu privire la primul aspect, susține că legea criticată contravine prevederilor art. 41 alin. (1) referitoare la dreptul la muncă și ale art. 148 alin. (2) privind integrarea în Uniunea Europeană din Constituția României prin raportare la art. 18 privind nediscriminarea și art. 45 referitor la libera circulație a lucrătorilor din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și la art. 15 referitor la libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă și art. 21 alin. (2) privind nediscriminarea pe motive de cetățenie din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În acest sens, autorul obiecției arată că legea supusă controlului de constituționalitate introduce art. 37^1 în Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000 prin care se stabilește ca ponderea de participare a sportivilor de performanță români, la nivel de seniori și tineret, la competițiile sportive naționale oficiale, la sporturile de echipă, care pot evolua în teren pe parcursul unui meci, să nu fie mai mică de 40% din totalul de sportivi participanți pentru fiecare echipă. Or, apreciază că prin această modificare legislativă, Parlamentul a încălcat principiul nediscriminării pe bază de cetățenie a lucrătorilor europeni, consacrat atât la nivel constituțional, cât și la nivel european, precum și în jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE).

Președintele României amintește că prioritatea de aplicare a dreptului european a fost consacrată prin Hotărârea CJUE din 15 iulie 1964, pronunțată în Cauza Costa împotriva Enel, C-6/64, care a constituit punctul de temelie atât originar, cât și derivat în dezvoltarea jurisprudenței europene în această materie.

Totodată, amintește că, în România, Constituția consacră prioritatea dreptului european față de dreptul intern la art. 148 alin. (2), prin excepție de la regula generală a aplicării tratatelor în dreptul intern, printr-o modalitate originală, și anume că nu tot dreptul Uniunii Europene, ci numai tratatele constitutive și celelalte reglementări europene cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legislația națională.

În mod obișnuit, Curtea Constituțională nu utilizează dreptul european ca normă interpusă în cadrul controlului de constituționalitate, ci numai în cazurile în care apreciază că ar fi vorba despre o normă cu relevanță constituțională. Dreptul la muncă și exercitarea acestuia în baza principiului nediscriminării sunt consacrate atât în Constituția României la art. 41, cât și la nivel european în tratatele de drept primar, astfel încât, prin încălcarea dispozițiilor europene, se încalcă implicit și dispozițiile constituționale, fapt cu relevanță în invocarea dreptului european în analiza constituționalității legii.

Președintele României arată că, la nivelul Uniunii Europene, legat de libertatea de circulație a lucrătorilor s-a dezbătut problema componenței echipelor naționale de fotbal, în special pe criteriul cetățeniei sportivilor din lot.

În statele membre ale Uniunii Europene, legislația nu se raportează la criteriul cetățeniei în reglementarea numărului minim de sportivi pe care echipele naționale au dreptul să îi prezinte la un meci la campionatele oficiale. Astfel, cu titlu de exemplu, Germania impune ca loturile de fotbal să includă cel puțin 12 fotbaliști cu licență germană, dintre care opt jucători trebuie să fi trecut prin sistemul de tineret al clubului. Patru dintre acești opt jucători trebuie să fi trecut prin propria academie a clubului, în timp ce ceilalți patru să fi trecut prin sistemele de tineret ale diferitelor cluburi afiliate aceleiași federații.

În Portugalia nu există o limită directă de jucători străini în campionatul național. Cu toate acestea, cluburile sunt obligate să aibă cel puțin opt jucători antrenați local în loturile lor de meci. Pentru cluburile cu o echipă B, acest număr crește la zece. Prin urmare, numărul de jucători străini este limitat indirect.

Uniunea Asociațiilor Europene de Fotbal (UEFA) introduce regula „jucătorului format pe plan local” (home-grown). Acești jucători sunt cei care, indiferent de naționalitatea lor, au fost antrenați de clubul lor sau de un alt club din aceeași asociație națională timp de cel puțin trei ani, între 15 și 21 de ani. Regulamentul UEFA prevede că cluburile angajate în una dintre competițiile sale trebuie să înscrie minimum 8 jucători formați pe plan local pe o listă de maximum 25 de jucători. Dintre acești 8 jucători, cel puțin 4 trebuie să fi fost formați de clubul în cauză.

Comisia Europeană a publicat un studiu independent referitor la regula privind „jucătorii formați local” adoptată de UEFA. Această regulă impune cluburilor participante la Liga Campionilor și la celelalte competiții UEFA să includă în loturile lor un număr minim de „jucători formați local”. Prin comparație cu măsurile „6+5” propuse de Federația Internațională de Fotbal Asociație (FIFA), care sunt incompatibile cu legislația Uniunii Europene, Comisia consideră că UEFA a optat pentru o abordare care pare să respecte principiul liberei circulații a lucrătorilor, atunci când vine vorba despre promovarea formării tinerilor jucători europeni. De asemenea, Comisia a constatat că măsurile vizează susținerea promovării și protecției formării de calitate a tinerilor fotbaliști în Uniunea Europeană. Acest studiu a fost anunțat în Cartea albă privind sportul, în iulie 2007, ulterior apărând și alte studii, prin care s-a analizat în detaliu și s-a urmărit evoluția aplicării acestei reguli în practică.

În Hotărârea din 15 decembrie 1995, pronunțată în Cauza Union royale belge des sociétés de football association ASBL și alții împotriva Jean-Marc Bosman și alții, C-415/93, paragrafele 93-96, CJUE, garantând libera circulație a lucrătorilor, a statuat următoarele: „Astfel cum Curtea a constatat în mai multe rânduri, libera circulație a lucrătorilor constituie unul dintre principiile fundamentale ale Comunității, iar dispozițiile tratatului care garantează această libertate au efect direct de la data la care a luat sfârșit perioada tranzitorie. Curtea a considerat de asemenea că ansamblul dispozițiilor din tratat referitoare la libera circulație a persoanelor urmărește facilitarea exercitării de activități profesionale de orice natură de către resortisanții comunitari pe întreg teritoriul Comunității și se opune măsurilor care i-ar putea defavoriza atunci când doresc să exercite o activitate economică pe teritoriul unui alt stat membru (...). În acest context, resortisanții statelor membre dispun în special de dreptul, izvorând direct din tratat, de a-și părăsi statul de origine pentru a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru și de ședere pe teritoriul acelui stat pentru a desfășura o activitate economică (...). Prevederile care împiedică sau descurajează un resortisant al unui stat membru să își părăsească statul de origine pentru a-și exercita dreptul la libera circulație constituie, prin urmare, obstacole în calea acestei libertăți, chiar dacă acestea se aplică indiferent de cetățenia lucrătorilor în cauză.”

În cauza precitată, CJUE a concluzionat, la pct. 2 al dispozitivului hotărârii, astfel: „Articolul 48 din Tratatul CEE se opune aplicării unor norme adoptate de asociații sportive potrivit cărora, în cadrul meciurilor din competițiile pe care le organizează, cluburile de fotbal nu pot utiliza decât un număr limitat de jucători profesioniști resortisanți ai altor state membre.”

Așadar, CJUE a statuat, printre altele, că interzicerea discriminărilor pe motive de cetățenie se opune aplicării unor reguli stabilite de asociațiile sportive, potrivit cărora, în meciurile din competițiile pe care le organizează, cluburile de fotbal nu pot utiliza decât un număr limitat de jucători profesioniști resortisanți ai altor state membre.

CJUE a mai stabilit că art. 45 din TFUE se aplică nu doar acțiunilor autorităților publice, ci și regulilor de orice natură care urmăresc să reglementeze ocuparea forței de muncă remunerate într-un mod colectiv.

În Hotărârea din 12 mai 1998, pronunțată în Cauza María Martínez Sala împotriva Freistaat Bayern, C-85/96, CJUE a stabilit ca principiu că orice resortisant al unui stat membru poate invoca cetățenia sa europeană pentru a se proteja împotriva unei discriminări din cauza cetățeniei sale de către un alt stat membru.

De asemenea, în Hotărârea din 16 martie 2010, pronunțată în Cauza Société Olympique Lyonnais/Olivier Bernard, Société Newcastle UFC, C-325/08, paragrafele 38 și 39, CJUE a arătat că: „O măsură care împiedică libera circulație a lucrătorilor nu poate fi admisă decât dacă urmărește un obiectiv legitim compatibil cu tratatul și dacă este justificată de motive imperative de interes general. Dar, în acest caz, în plus, ar trebui ca punerea în aplicare a unei astfel de măsuri să fie de natură să asigure realizarea obiectivului în cauză și să nu depășească ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv (...) Cu privire la sportul profesionist, Curtea a avut deja ocazia să constate că, având în vedere importanța socială considerabilă pe care activitatea sportivă și, în special, fotbalul o au în cadrul Uniunii, este necesar să se admită ca fiind legitim obiectivul care constă în încurajarea recrutării și a formării tinerilor jucători.”

În mod similar obligației federațiilor sportive de a avea o pondere de minimum 40% de jucători români, în Franța, prin Codul maritim, se impunea ca o anumită parte a echipajului unei nave să aibă cetățenie franceză. În cadrul acțiunii introduse de Comisie împotriva Franței pentru omisiunea de a abroga dispozițiile din Codul maritim francez, Curtea, prin Hotărârea din 4 aprilie 1974, pronunțată în Cauza C-167/73, paragrafele 43-48, a statuat că art. 45 din TFUE este direct aplicabil în sistemul juridic al fiecărui stat membru și înlătură orice acte naționale contrare.

CJUE a subliniat, în mod repetat, importanța majoră a principiului liberei circulații și al nediscriminării pe criteriul cetățeniei, considerând că art. 45 reprezintă o aplicare, în contextul special al lucrătorilor, a principiului general din art. 18 din TFUE, care interzice discriminarea pe criteriul cetățeniei.

În concluzie, față de cele expuse mai sus, Președintele României apreciază că, prin neconcordanța legii supuse controlului de constituționalitate cu dreptul și principiile consacrate la nivel european, se încalcă dispozițiile constituționale prevăzute la art. 148 alin. (2) și obligația de neîngrădire a dreptului la muncă, consacrată de art. 41 alin. (1) din Constituție.

Un al doilea aspect de neconstituționalitate invocat în obiecția de neconstituționalitate are în vedere dispozițiile din actul normativ criticat prin care art. 89 alin. (1) din Legea nr. 69/2000 este completat cu lit. g) în care se stabilește o amendă de la 500.000 lei la 1.000.000 lei pentru persoanele juridice care nu respectă prevederile art. 37^1 din aceeași lege.

În critica pe care o aduce acestor dispoziții de lege, Președintele României amintește că respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie în România, conform art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

De asemenea, dispozițiile de tehnică legislativă, respectiv art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, stabilesc că pentru instituirea unei norme derogatorii se va folosi formula „prin derogare de la ...”, urmată de menționarea reglementării de la care se derogă. Derogarea se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.

Or, arată că în cuprinsul legii supuse controlului de constituționalitate legiuitorul a stabilit limitele amenzii prevăzute în art. 89 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000 ca fiind cuprinse între 500.000 lei și 1.000.000 lei, respectiv într-un cuantum mai mare decât limita maximă generală a amenzii contravenționale reglementată prin art. 8 alin. (2) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, care este de 100.000 lei, în cazul contravențiilor stabilite prin lege și ordonanță, această normă reprezentând sediul materiei în privința cuantumului sancțiunilor aplicabile contravențiilor.

Astfel, întrucât legiuitorul, în cuprinsul legii supuse controlului, derogă de la cadrul general în materie, stabilind un cuantum al amenzii peste limita maximă prevăzută de legea-cadru, ar fi trebuit să folosească expresia „prin derogare de la dispozițiile art. 8 alin. (2) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare”. Acest aspect, de altfel, a fost evidențiat ca observație și în avizul consultativ al Consiliului Legislativ, exprimat cu ocazia elaborării actului normativ supus controlului de constituționalitate.

Prin reglementarea normelor de tehnică legislativă, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. De aceea, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații ce trebuie să respecte principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare interpretării și aplicării corecte a actului normativ. În jurisprudența sa recentă, Curtea Constituțională a sancționat modul deficitar de redactare a unor norme care nu corespund exigențelor de calitate a legii, exigențe ce se desprind din principiul legalității, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție (Decizia nr. 729 din 13 decembrie 2023, paragraful 57).

Astfel, modalitatea de redactare a textului de lege antereferit reprezintă o încălcare a principiului legalității, întrucât, prin omiterea mențiunii de derogare, reglementarea încalcă limitele amenzii stabilite de lege pentru faptele ce constituie contravenție și nu corespunde exigențelor de calitate a legii.

În conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstituționalitate.

Guvernul, cu privire la primul aspect de neconstituționalitate invocat în sesizarea de neconstituționalitate, arată că, în jurisprudența sa, instanța de contencios constituțional a reținut că unul dintre principiile care stau la baza dreptului la muncă este stabilitatea raporturilor juridice care iau naștere odată cu încheierea contractului individual de muncă, acest principiu decurgând din obligația statului de a crea cadrul legislativ menit să asigure salariaților siguranța și garanția păstrării locului de muncă. Mai mult, Constituția prevede expres dreptul persoanei de a-și alege în mod liber locul de muncă, ceea ce implică obligația corelativă a statului de a reglementa condiții obiective și nediscriminatorii, de natură să garanteze accesul la un loc de muncă.

În continuare, arată că orice diferență de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea principiului egalității. Pentru ca o asemenea încălcare să se producă este necesar să se stabilească că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, aceasta să nu își găsească nicio justificare obiectivă sau rezonabilă. În acest sens invocă cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 875 din 9 decembrie 2020, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, precum și cele reținute în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la aplicarea art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, și Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunțată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii.

Guvernul amintește și că prin Decizia nr. 875 din 9 decembrie 2020, Curtea Constituțională a statuat că sintagma „fără privilegii și fără discriminări” din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituție privește două ipoteze normative distincte, iar incidența uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancțiuni de drept constituțional diferite. Astfel, discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept, iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului. În schimb, privilegiul se definește ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituționalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat.

Mai mult, Guvernul arată că, prin decizia pronunțată în Cauza C-680/211, CJUE a interpretat art. 45 din TFUE în sensul că se opune unor norme care au fost adoptate de o asociație responsabilă de organizarea de competiții de fotbal la nivel național și care impun fiecărui club participant la aceste competiții să înscrie pe lista jucătorilor săi, precum și să menționeze pe foaia de meci un număr minim de jucători formați în circumscripția teritorială a acestei asociații, cu excepția cazului în care se stabilește că aceste norme sunt apte să garanteze, în mod coerent și sistematic, realizarea obiectivului care constă în încurajarea, la nivel local, a recrutării și a formării tinerilor jucători de fotbal profesionist și că nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

Or, analizând sesizarea de neconstituționalitate, raportat la pretinsa încălcare a dispozițiilor invocate de către autorul sesizării, având în vedere jurisprudența instanței de contencios constituțional, mai sus amintită, și prin raportare la expunerea de motive a inițiativei legislative, care precizează că „proiectul urmărește să ofere o oportunitate pentru tinerele talente românești de a se afirma și de a se desăvârși la competițiile naționale”, Guvernul apreciază că normele prin care se instituie anumite reguli privind obligativitatea folosirii unui număr minim de jucători par să aibă atitudinea de a încuraja sportul și, respectiv, formarea jucătorilor de fotbal profesionist.

Totodată, amintește că, potrivit Ordinului ministrului sportului nr. 500/2022 privind aprobarea Instrucțiunilor de stabilire a participării sportivilor de performanță români, la nivel de seniori și tineret, într-o pondere de minimum 40% din totalul de sportivi participanți la competițiile sportive naționale oficiale, la sporturile de echipă, a fost introdusă deja obligația echipelor sportive de a asigura o pondere de minimum 40% de sportivi români care să evolueze efectiv în teren, la nivel de seniori și tineret, în cadrul competițiilor oficiale naționale de echipă, astfel încât criticile formulate de către autor par să fie neîntemeiate.

În ceea ce privește al doilea aspect de neconstituționalitate invocat de Președintele României, Guvernul apreciază că sesizarea este neîntemeiată. În acest sens arată că există o jurisprudență consistentă a Curții Constituționale, în care a reținut, de principiu, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat. În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, aceasta trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. O lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenție numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita.

În aceeași direcție, Curtea Constituțională a stabilit prin Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018 că pentru relevanța constituțională a principiului legalității esențial este ca prin folosirea unei tehnici legislative inadecvate, care să nu întrunească cerințele clarității, preciziei, previzibilității și ale accesibilității normei juridice, legiuitorul să fi adus atingere în final unor drepturi, libertăți sau principii de rang constituțional. Pretinsele vicii de constituționalitate invocate, referitoare, de pildă, la greșita intitulare a legii, la utilizarea unor formule improprii pentru a evidenția derogarea sau la lipsa de corespondență dintre expunerea de motive a propunerii legislative și forma finală a legii nu pot avea, în sine, o reală substanță constituțională, deoarece nu pot afecta, direct sau indirect, vreun drept, vreo libertate sau vreun principiu fundamental, așa cum este reflectată valoarea constituțională a principiului legalității în considerentele de principiu constatate în jurisprudența mai sus indicată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis Curții Constituționale punctele lor de vedere asupra obiecției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, precum și ale art. 1, 10, 15 și 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze obiecția de neconstituționalitate.

Obiectul controlului de constituționalitate, astfel cum este menționat în sesizarea Curții Constituționale, îl constituie Legea pentru completarea Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, lege adoptată de Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, la data de 19 noiembrie 2025 și care are următorul cuprins:

După articolul 37 se introduce un nou articol, art. 37^1, cu următorul cuprins:

La articolul 88, după litera p) se introduce o nouă literă, lit. q), cu următorul cuprins:

La articolul 89 alineatul (1), după litera f) se introduce o nouă literă, lit. g), cu următorul cuprins: