Decizia nr. 359/2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepție ridicată de Liviu-Nicolae Nedelea în Dosarul nr. 1.085/112/2019 al Tribunalului Bistrița-Năsăud — Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 983D/2020.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, arătând că este adevărat că aprecierea instanței care sesizează Curtea Constituțională privește, în primul rând, admisibilitatea excepției de neconstituționalitate, dar aceasta nu poate avea autoritate de lucru judecat, astfel că instanța de contencios constituțional poate, la rândul său, să aprecieze dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate.

Prin Încheierea din 6 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.085/112/2019, Tribunalul Bistrița-Năsăud — Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Excepția a fost ridicată de Liviu-Nicolae Nedelea într-o cauză având ca obiect o acțiune în anulare în care autorul a ridicat mai multe excepții de neconstituționalitate, una dintre acestea fiind respinsă ca inadmisibilă de instanța judecătorească, întrucât avea ca obiect un text dintr-un ordin al ministrului sănătății.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că titlul III din Constituție reglementează cu privire la autoritățile publice, inclusiv cu privire la autoritatea judecătorească, în timp ce Curtea Constituțională este menționată distinct în titlul V al Legii fundamentale, astfel că nu se poate vorbi despre Curtea Constituțională ca parte a puterii judecătorești. Potrivit art. 142 din Constituție, Curtea Constituțională este „garantul supremației Constituției”, având în competență controlul constituționalității legilor. Pentru aceste motive, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este neconstituțional în măsura în care dă în competența acesteia evaluarea admisibilității cererii de sesizare a Curții din perspectiva criteriului „legăturii cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului” și a limitării actelor normative supuse controlului. Aceasta întrucât evaluarea criteriilor de admisibilitate, în special cel al legăturii excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului, și a limitării actelor normative supuse verificării este atributul suveran al puterii judecătorești și al celei legislative.

Autorul excepției arată că după examinarea întregului dosar al litigiului, judecătorul se pronunță asupra admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale printr-o încheiere interlocutorie motivată, supusă căii de atac a recursului potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Hotărârea dată în recurs este definitivă și poate împiedica sesizarea Curții, încălcând accesul la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție. În situația în care, în pofida unei hotărâri judecătorești definitive intrate în puterea lucrului judecat, pronunțată de o instanță aflată în structura puterii judecătorești, prin care se constată îndeplinirea criteriilor de admisibilitate, Curtea Constituțională respinge o excepție de neconstituționalitate ca „inadmisibilă”, pentru motivul că nu are „legătură cu soluționarea cauzei” sau nu intră în sfera limitată a actelor normative supuse controlului potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, aceasta comite un exces de putere prin depășirea competenței sale materiale stabilite de art. 142 din Constituție, încălcând principiul echilibrului și separației puterilor în stat. De asemenea, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, la Curtea Constituțională nu se înaintează întregul dosar al cauzei, ci doar încheierea de sesizare, care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, însoțită de dovezile depuse de părți. Or, în absența dosarului, așa-zisul control de admisibilitate efectuat de Curtea Constituțională în această privință este unul iluzoriu și arbitrar.

Tribunalul Bistrița-Năsăud — Secția I civilă apreciază că dispozițiile legale contestate sunt constituționale.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010. În realitate, autorul excepției critică dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, asupra cărora Curtea se va pronunța prin prezenta decizie și care au următorul cuprins: „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.”

În opinia autorului excepției, dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) referitor la principiul echilibrului și separației puterilor în stat, art. 21 — Accesul liber la justiție, art. 126 alin. (1) referitor la realizarea justiției și art. 146 privind atribuțiile Curții Constituționale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că prin Decizia nr. 713 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 19 aprilie 2018, paragrafele 22, 23 și 27-29, s-a mai pronunțat asupra unei excepții de neconstituționalitate motivate în mod similar, prin raportare la aceleași texte din Constituție, reținând, în esență, că prima teză a art. 146 lit. d) din Legea fundamentală, privind excepția de neconstituționalitate ridicată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, reglementează un control a posteriori, concret, de constituționalitate, ce presupune sine qua non existența unui litigiu pendinte, în cadrul căruia să se invoce excepția de neconstituționalitate a unor acte normative de reglementare primară care să aibă legătură cu soluționarea acestuia (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 338 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 14 noiembrie 2013, și Decizia nr. 108 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 8 iunie 2017, paragraful 21).

De asemenea, în decizia antereferită, Curtea a făcut trimitere la jurisprudența sa și a constatat că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „legătura cu soluționarea cauzei” presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Incidența textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014, paragraful 20).

Totodată, Curtea a mai reținut că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 sunt norme de procedură pe care instanța judecătorească sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională. Instanțele judecătorești au rolul de partener al Curții, în sensul că verifică, în vederea sesizării instanței constituționale, respectarea prevederilor legale referitoare la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate. În situația în care instanța judecătorească apreciază că excepția este admisibilă, va dispune sesizarea Curții Constituționale și își va exprima opinia cu privire la contrarietatea dintre textul contestat din punctul de vedere al constituționalității și textul de referință pretins încălcat. Atunci când excepția este inadmisibilă, instanța o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională, partea având, în această situație, posibilitatea formulării recursului prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

De asemenea, Curtea a observat că acceptarea criticilor de neconstituționalitate ar echivala cu stabilirea unei competențe exclusive în sarcina instanței judecătorești de a verifica admisibilitatea excepției de neconstituționalitate prin prisma legăturii cu soluționarea cauzelor a textelor legale criticate. Or, excepția de neconstituționalitate este expresia, în sistemul normativ din România, a controlului concret de constituționalitate, astfel încât, atât instanței a quo, cât și celei a quem le revine competența de a verifica, în proceduri distincte, dacă aceasta se plasează în paradigma controlului concret de constituționalitate. Dacă, în privința instanței a quo, verificarea condițiilor de admisibilitate ține de îndeplinirea condițiilor legale necesare pentru sesizarea Curții Constituționale, pentru instanța a quem această verificare are semnificația întrunirii condițiilor necesare declanșării controlului de constituționalitate, respectiv a cercetării prezumției de constituționalitate a textului legal criticat. Prin urmare, realizând această verificare, Curtea se asigură că exercitarea controlului de constituționalitate cu privire la textul criticat prin formularea unei excepții de neconstituționalitate prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei, ceea ce este de natură să valideze faptul că examenul de verificare a conformității normei legale cu Constituția se plasează în cadrul controlului concret de constituționalitate. În consecință, sub aspectul verificării condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, cu privire specială asupra tezei referitoare la legătura cu soluționarea cauzei, este vorba despre o competență partajată între instanțele judecătorești și instanța constituțională, astfel că exercitarea de către instanțele judecătorești a unui prim filtru cu privire la aceasta nu exclude competența Curții Constituționale de a verifica, la rândul ei, aceste condiții.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în decizia menționată își păstrează în mod corespunzător valabilitatea și în cauza de față.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,