Decizia nr. 336/2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, excepție ridicată de Florian Dorel Bodog în Dosarul nr. 2.340/1/2021/a1.1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția penală și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.840D/2021.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere că motivele invocate țin de interpretarea și aplicarea textului de lege criticat.

Prin Încheierea din 23 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 2.340/1/2021/a1.1, Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială. Excepția a fost ridicată de Florian Dorel Bodog într-o cauză penală aflată în procedura camerei preliminare, ce a vizat trimiterea în judecată a autorului și eventuala nelegalitate a efectuării urmăririi penale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 12 din Legea nr. 115/1999 sunt neconstituționale în măsura în care ar putea fi interpretate ca permițând titularului dreptului de sesizare să revină asupra hotărârii adoptate, după ce a fost exercitat și epuizat dreptul de a solicita urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele comise în exercitarea funcției lor. Arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 109 alin. (2) din Constituție, raportate la art. 12 din Legea nr. 115/1999, cererea de urmărire penală formulată de Senatul României constituie un act indispensabil pentru efectuarea urmăririi penale, întrucât prevederile art. 109 din Legea fundamentală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Curții Constituționale nr. 270 din 10 martie 2008, instituie o măsură de protecție cu valoare de garanție constituțională în ceea ce privește declanșarea urmăririi penale împotriva membrilor Guvernului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției, reprezentând totodată o condiție de procedibilitate, conform art. 16 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală.

Totodată, autorul excepției de neconstituționalitate invocă și considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 93 din 16 iunie 1999, potrivit cărora art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituție instituie o măsură de protecție a mandatului membrilor Guvernului, având natura unei garanții constituționale de ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, și anume realizarea actului de guvernare prin exercițiul mandatului membrilor Guvernului. Menționează că, odată exercitat dreptul Senatului României de a cere sau, după caz, de a refuza să ceară începerea urmăririi penale, pentru anumite fapte determinate săvârșite în exercițiul funcției de ministru, dreptul reglementat de Constituție a fost epuizat, autoritatea legislativă asumându-și răspunderea politică pentru decizia adoptată, fără a se mai putea pune problema formulării unei noi sesizări cu același obiect. În caz contrar, dacă s-ar recunoaște posibilitatea de reiterare a cererii ori de câte ori Parlamentul ar înregistra o altă majoritate politică, s-ar ajunge tocmai la invalidarea garanției constituționale, generându-se tocmai riscul abuzului de proceduri motivat politic pe care Constituția caută să îl prevină.

În consecință, apreciază că o hotărâre a Senatului României nu poate fi invalidată printr-o nouă hotărâre a Senatului României, ci numai printr-o decizie pronunțată de Curtea Constituțională. Consideră că existența simultană a două hotărâri succesive, contrare, ale Senatului României, având același obiect, afectează principiul legalității, fiind invalidate garanțiile de procedură reglementate de art. 109 alin. (2) din Constituție.

În final, solicită să se constate că textul criticat este neconstituțional în măsura în care este interpretat altfel decât în sensul epuizării dreptului de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor la data adoptării, de către autoritatea competentă, a primei hotărâri de a cere, sau, după caz, de a refuza să ceară urmărirea penală a unor membri ai Guvernului pentru aceleași fapte.

Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția penală apreciază că pot exista aspecte de neconstituționalitate care fac necesară examinarea pe fond a cererii de sesizare de către autoritatea competentă și face referire la faptul că formularea unui act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, iar claritatea și previzibilitatea sunt condiții esențiale ale calității și constituționalității normei juridice.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 23 martie 2007, cu următorul conținut: „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor.”

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) referitoare la separația puterilor în stat și la principiul legalității, ale art. 21 — Accesul la justiție, astfel cum acesta se interpretează, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma exigențelor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 67 — Actele juridice și cvorumul legal, ale art. 76 alin. (2) referitoare la adoptarea legilor ordinare și a hotărârilor cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră, precum și ale art. 109 alin. (2) privind răspunderea membrilor Guvernului.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că textul criticat este o dispoziție infraconstituțională care preia ad litteram norma prevăzută de art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituție, potrivit căreia: „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor.”

Curtea reține că motivele de neconstituționalitate vizează faptul că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție — Direcția Națională Anticorupție a sesizat Senatul României la data de 4 iulie 2019, precum și la data de 8 aprilie 2021 cu privire la săvârșirea unor presupuse fapte de către autorul excepției (care în perioada ianuarie 2017-februarie 2018 a deținut calitatea de ministru al sănătății, precum și pe cea de parlamentar, fiind membru al Senatului României în legislaturile din anii 2016-2020, respectiv 2020-2024), în vederea exercitării prerogativei constituționale de a solicita sau nu începerea urmăririi penale împotriva sa. Referitor la cele două sesizări autorul apreciază că starea de fapt reținută este identică. În plus, susține că textul criticat este neconstituțional dacă se interpretează în alt mod decât acela că dreptul de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în timpul exercitării funcției lor se epuizează la data la care autoritatea competentă adoptă prima hotărâre prin care fie solicită, fie refuză să solicite urmărirea penală a acelor membri ai Guvernului pentru faptele respective.

Față de cele menționate, Curtea constată că susținerile autorului nu vizează neconstituționalitatea textului de lege criticat, care este identic prin conținutul său normativ cu cel constituțional, ci modul de interpretare și aplicare a acestui text de către organele judiciare. Or, criticile aduse în susținerea excepției vizează, în realitate, modul în care textul legal contestat este interpretat și aplicat în speța concretă aflată pe rolul instanței, aspect care ține de atribuțiile instanțelor judecătorești, și nu de competența Curții Constituționale (în acest sens a se vedea Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragrafele 19 și 20).

Având în vedere că susținerile formulate de autorul excepției vizează modul de interpretare și aplicare a legii, soluționarea acesteia excedează competenței Curții Constituționale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată”, iar nu cu privire la modul de interpretare și aplicare a legii în concret la o cauză.

Prin urmare, excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă prin prisma art. 2 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,