Decizia nr. 333/2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală și ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, în redactarea anterioară Legii nr. 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, și ale art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Dumitru Diamant în Dosarul nr. 6.218/299/2021 al Tribunalului București — Secția I penală și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.718D/2021.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepției, doamna avocat Dinulescu Gigela-Florica, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepției a depus cerere pentru judecarea cauzei în lipsă, arătând că va fi asistat de avocatul din oficiu.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului autorului excepției, care pune concluzii de admitere a acesteia. Susține că, prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, asupra art. 19 din Legea nr. 682/2002, domeniul de aplicare al legii este restrâns nejustificat. Apreciază că instanța supremă a limitat temporal aplicabilitatea legii, cu depășirea competenței sale de interpretare și cu încălcarea separației puterilor în stat, fiind generat și un paradox juridic. Astfel, legea este menită să încurajeze colaborarea cu autoritățile judiciare pentru prinderea infractorilor, așa cum autorul excepției a procedat în termenul prevăzut de lege, ipoteza legală fiind astfel îndeplinită. Se arată că, în cauza sa, mai exista un inculpat care a formulat denunțul în aceeași perioadă, însă, în cazul acestuia, beneficiul legal s-a materializat mult mai devreme, deși ambele persoane au îndeplinit aceleași condiții. Prin urmare, dreptul de valorificare a denunțului devine iluzoriu și neefectiv, iar textele legale relevante devin imprevizibile, inculpatul neavând certitudinea aplicării beneficiului legal în funcție de conduita sa. Așadar, apreciază că sunt încălcate prevederile art. 16 și ale art. 21 alin. (3) din Constituție. Totodată, menționează că va depune concluzii scrise la dosar.

Președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, făcând referire la jurisprudența instanței de control constituțional, respectiv la Decizia nr. 314 din 18 iunie 2024.

Prin Încheierea din 30 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 6.218/299/2021, Tribunalul București — Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, și ale art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Dumitru Diamant într-o cauză penală având ca obiect soluționarea contestației formulate împotriva unei sentințe penale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că soluția legislativă prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, este neconstituțională întrucât, prin excluderea de la beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă a martorilor definiți la art. 2 lit. a) pct. 1 din același act normativ, care formulează denunțul ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare în propria cauză, generează un tratament juridic diferențiat față de aceeași categorie de martori care au formulat denunțul anterior sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecății, încălcând principiul egalității în fața legii.

Cu privire la neconstituționalitatea prevederilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, autorul excepției argumentează că martorii ale căror denunțuri au fost valorificate, independent de voința și de efortul lor, după data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, sunt lipsiți de o cale judiciară de valorificare a dreptului lor de a beneficia de aplicarea limitelor legale de pedeapsă în baza art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată.

Tribunalul București — Secția I penală consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Relevă că problema ridicată de autorul excepției vizează mai degrabă modul de aplicare și de interpretare a normelor criticate, și nu o problemă de neconstituționalitate a legii. Constată că, în speță, contrar celor susținute de autor, cele două categorii de martori la care acesta a făcut referire (martorul al cărui denunț a fost valorificat până la soluționarea definitivă a cauzei și cel al cărui denunț a fost valorificat ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare) nu se află în situații juridice identice, diferențierea fiind dată de momentul-limită până la care valorificarea denunțului atrage reducerea pedepsei. În aceste condiții, instanța judecătorească apreciază că aplicarea unui regim juridic diferențiat celor două categorii de martori este pe deplin justificată. Prin urmare, menționează că nu poate fi reținută critica dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, și a dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală în raport cu prevederile art. 16 din Constituție, câtă vreme prevederile criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor care se află în ipoteza normei, fără nicio discriminare pe criterii arbitrare.

Pe de altă parte, deși excepția de neconstituționalitate nu a fost motivată sub aspectul încălcării art. 21 alin. (3) din Constituție, consideră că prevederile legale criticate nu încalcă această normă de referință, care prevede că părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, și ale art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală. Însă, din analiza notelor scrise ale autorului excepției, rezultă că acesta contestă constituționalitatea dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală și ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020 de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Ulterior sesizării Curții Constituționale, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 au fost modificate de art. II din Legea nr. 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative, însă, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dispozițiile legale ce vor fi supuse controlului de constituționalitate rămân cele criticate de autorul excepției chiar și după ieșirea lor din vigoare, atât timp cât acestea continuă să producă efecte juridice în cauza în care excepția de neconstituționalitate a fost ridicată.

Având în vedere aspectele mai sus menționate, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală și ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014, în redactarea anterioară Legii nr. 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 6 iulie 2023, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 2 aprilie 2020. Textele de lege criticate au următorul conținut:

În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalității în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, precum și ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. Totodată, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele art. 26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care consacră egalitatea persoanelor în fața legii.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, nu reprezintă o cauză de micșorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

În motivarea soluției sale, instanța supremă a statuat că natura juridică a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, respectiv de cauză specială, cu caracter personal, de reducere a limitelor de pedeapsă, are ca efect valorificarea acestora exclusiv în cadrul procesului de individualizare judiciară a pedepsei, desigur, sub rezerva îndeplinirii tuturor condițiilor legale. În concret, dacă instanța constată că sunt întrunite condițiile legale pentru reținerea dispozițiilor legale evocate, va avea în vedere, la individualizarea sancțiunii, limitele de pedeapsă prevăzute de lege reduse la jumătate, urmând să dea eficiență acolo unde este cazul celorlalte criterii de individualizare.

Referitor la instituția contestației la executare, instanța supremă a statuat că doar după parcurgerea procesului de individualizare judiciară a pedepsei și aplicarea acesteia printr-o hotărâre definitivă pot deveni incidente dispozițiile legale din materia contestației la executare prevăzute de art. 598 din Codul de procedură penală. Astfel, a reținut că situația premisă pentru incidența dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală este existența unei pedepse individual determinate, aplicată printr-o hotărâre penală definitivă intrată sub autoritatea de lucru judecat.

În considerarea acestui principiu, contestația la executare reglementată de dispozițiile art. 598 din Codul de procedură penală reprezintă un mijloc procesual cu caracter jurisdicțional prin care se soluționează anumite incidente expres și limitativ prevăzute de lege, apărute în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau pe parcursul executării pedepsei, fără însă a putea schimba sau modifica soluția care a dobândit autoritate de lucru judecat (Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 24 iulie 2019).

În ceea ce privește dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală, cauza de reducere a pedepsei trebuie să fi intervenit ulterior rămânerii definitive a hotărârii penale, dar anterior începerii executării, pe parcursul executării sau chiar după executarea acesteia, fără a viza însă aspecte de fond sau a pune în discuție autoritatea de lucru judecat. Astfel, individualizarea judiciară a pedepsei, inclusiv din perspectiva determinării limitelor prevăzute de lege pentru aceasta, constituie o chestiune intrinsecă fondului cauzei și dobândește autoritate de lucru judecat odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

În aceste condiții, instanța supremă a statuat că, spre deosebire de cauza legală specială prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, care produce efecte asupra limitelor de pedeapsă prevăzute de lege și care poate fi valorificată exclusiv în procesul de individualizare judiciară a sancțiunii penale, dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în varianta „orice altă cauză de micșorare a pedepsei”, vizează apariția unei împrejurări ulterioare care poate produce efecte asupra pedepsei individual determinate aplicate persoanei condamnate prin hotărârea definitivă, fiind exclusă posibilitatea unei reindividualizări judiciare a aceleiași sancțiuni penale.

Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a concluzionat că o încadrare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, în cazul contestației la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală și acordarea beneficiului cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă ar constitui o derogare de la principiul autorității de lucru judecat și o afectare a principiului securității raporturilor juridice, situație care, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, ar fi permisă și posibilă numai prin intervenirea unui motiv „substanțial și imperios” (în acest sens, a fost invocată Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018, paragraful 56).

În continuare, Curtea observă că prin Decizia nr. 314 din 18 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Cu acel prilej, la paragraful 27, Curtea a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a determinat sfera de aplicare a normei printr-o interpretare a dispozițiilor criticate care ține seama, pe de o parte, de voința legiuitorului, iar, pe de altă parte, de jurisprudența instanței de control constituțional în materie, cu respectarea competenței de legiferare a Parlamentului, prevăzută de art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) și art. 126 alin. (2) din Constituție, și a competenței de interpretare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzută la art. 126 alin. (3) din Constituție. Considerentele Deciziei nr. 4 din 13 februarie 2020 relevă natura juridică de cauză de reducere a pedepsei a instituției reglementate în art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, fixează aplicarea acesteia la sfera procesului de individualizare a pedepsei și subliniază dependența aplicării dispozițiilor art. 19 de existența unui proces penal, care are ca obiect fapta sau faptele comise de beneficiarul cauzei de reducere a pedepsei. Reglementând o cauză de reducere a pedepsei, a cărei incidență se evaluează exclusiv în procesul de individualizare a pedepsei și intră în puterea lucrului judecat, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, nu pot fi aplicate pe calea contestației la executare întemeiate pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, întrucât contestația la executare, indiferent de temeiul invocat, nu permite instanței de executare (sau instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere) să realizeze o nouă individualizare a pedepsei (o reindividualizare a pedepsei).

De asemenea, prin Decizia nr. 314 din 18 iunie 2024, antereferită, paragraful 29, Curtea a statuat că interpretarea instanței supreme, în sensul că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, nu reprezintă o cauză de micșorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, este în acord cu voința legiuitorului și respectă dispozițiile art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală privind competența constituțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.

Totodată, examinând dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea nu a putut reține încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituție. Aceasta deoarece discriminarea poate fi constatată doar în situația în care legea prevede soluții juridice diferite pentru persoane aflate în situații similare. Principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferențe de situații (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).

Curtea a reținut că art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, nu impune drept condiție a aplicării cauzei legale speciale de reducere a pedepsei constatarea îndeplinirii condițiilor colaborării, în special a facilitării tragerii la răspundere penală printr-o hotărâre definitivă de condamnare dispusă de instanța judecătorească în cauza în care martorul colaborator a dat declarații în această calitate. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu stabilește o obligație de rezultat, în sensul celor menționate anterior, în sarcina denunțătorului, întrucât, în caz contrar, o astfel de interpretare ar impune reglementarea unei căi extraordinare de atac prin care, în cazul în care procedura penală în care martorul a dat declarații se prelungește peste momentul finalizării procedurii în propria sa cauză, martorul colaborator să poată invoca aplicarea cauzei legale speciale de reducere a pedepsei. Or, o astfel de cale extraordinară de atac nu este reglementată în legislația noastră, iar contestația la executare nu reprezintă o cale extraordinară de atac care, în urma admiterii, să conducă la desființarea autorității de lucru judecat și să readucă în dezbatere fondul cauzei definitiv judecate. Contestația la executare impune păstrarea autorității de lucru judecat și permite, cel mult, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, intervenția unor cauze legale de stingere sau de micșorare a pedepsei (Decizia nr. 314 din 18 iunie 2024, antereferită, paragraful 33).

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine modificarea jurisprudenței, atât soluția, cât și considerentele deciziei anterior menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

În ceea ce privește critica referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, privind dreptul la un proces echitabil, Curtea reține că autorul excepției de neconstituționalitate nu indică în mod concret în ce constă contrarietatea dispozițiilor criticate cu prevederile constituționale invocate, astfel încât asupra aspectului antamat instanța de contencios constituțional nu se poate pronunța.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,