Decizia nr. 332/2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (1) pct. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (1) pct. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, excepție ridicată de Boian Liviu Mihai în Dosarul nr. 2.049/85/2021/a1 al Curții de Apel Alba Iulia — Secția penală și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.676D/2021.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, arătând că dispozițiile referitoare la reunirea cauzelor sunt clare, previzibile și nu permit arbitrarul organului judiciar. Reunirea cauzelor constituie regula, iar disjungerea, excepția, inculpatul beneficiind de garanțiile dreptului la un proces echitabil prin posibilitatea de a formula cereri și excepții, inclusiv cu asistență juridică. Susține că dispozițiile art. 43 din Codul de procedură penală, la care face trimitere textul de lege criticat, reglementează ipotezele de conexitate și indivizibilitate, reunirea cauzelor asigurând o bună administrare a justiției și eficiența procesului penal. De asemenea, arată că legiuitorul a stabilit în mod expres și limitativ infracțiunile pentru care Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are competență materială specială, iar investigarea acestor infracțiuni ar fi imposibilă sau ar afecta interesul justiției dacă nu ar exista posibilitatea reunirii cauzelor.

Prin Încheierea penală nr. 145 din 12 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 2.049/85/2021/a1, Curtea de Apel Alba Iulia — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (1) pct. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative. Excepția a fost ridicată de Boian Liviu Mihai în cadrul unei contestații formulate împotriva încheierii penale pronunțate în temeiul art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile criticate îi permit procurorului Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) să efectueze urmărirea penală și să sesizeze instanța de judecată prin rechizitoriu pentru fapte care nu sunt de competența sa, pentru simplul motiv că aceste fapte ar fi conexe cu fapte ce intră în competența specială a DIICOT, ceea ce contravine principiului egalității în fața legii prevăzut de dispozițiile art. 16 din Constituție.

În acest sens, apreciază ca fiind aplicabilă mutatis mutandis Decizia Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017, paragrafele 50-52, 57 și 58, întrucât soluția legislativă cuprinsă la art. 11 alin. (1) pct. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 vizează tot o chestiune de competență a organelor specializate. Totodată, face trimitere și la Decizia nr. 380 din 8 iunie 2021, prin care Curtea a constatat că prevederile art. 11 alin. (3) din același act normativ sunt neconstituționale întrucât îi permiteau procurorului DIICOT să finalizeze urmărirea penală în cauzele disjunse chiar dacă faptele disjunse nu erau de competența sa. Din această perspectivă, apreciază acea critică de neconstituționalitate ca fiind similară și aplicabilă în cauza de față, cu singura diferență că, în situația dată, infracțiunile care nu intrau în sfera de competență a DIICOT nu au fost disjunse, însă urmărirea penală a fost realizată tot de către un procuror specializat fără competență materială în efectuarea urmăririi penale.

Curtea de Apel Alba Iulia — Secția penală nu și-a exprimat opinia asupra excepției de neconstituționalitate, contrar dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 11 alin. (1) pct. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 22 noiembrie 2016, care au următorul conținut: „(1) Sunt de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, indiferent de calitatea persoanei: [...] 5. infracțiunile care au legătură, potrivit art. 43 din Codul de procedură penală, cu cele prevăzute la pct. 1-4.”

În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate prevederile constituționale ale art. 16 — Egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, astfel cum acesta se interpretează, în temeiul art. 20 din Constituție și prin prisma exigențelor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 24 — Dreptul la apărare.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că dispozițiile art. 43 din Codul de procedură penală, la care textul de lege criticat face trimitere, reglementează reunirea cauzelor în cazul infracțiunii continuate, al concursului formal de infracțiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune. De asemenea, în baza acestor prevederi, instanța poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie judecata, în situațiile în care două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, când la săvârșirea unei infracțiuni au participat două sau mai multe persoane ori când între două sau mai multe infracțiuni există legătură și reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiției. Textul prevede că aceste dispoziții sunt aplicabile și în cazurile în care în fața aceleiași instanțe sunt mai multe cauze cu același obiect.

Totodată, Curtea observă că dispozițiile speciale privind competența instanțelor judecătorești referitoare la reunirea cauzelor se aplică în mod corespunzător și în faza de urmărire penală, în conformitate cu dispozițiile art. 63 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, raportat la art. 43 și art. 44 alin. (1), (3), (4) și (5) din Codul de procedură penală și art. 45 alin. (1) din același act normativ.

Autorul excepției critică dispozițiile art. 11 alin. (1) pct. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 din perspectiva faptului că, în opinia sa, acestea permit o extindere a competenței DIICOT prin reunirea cauzelor, ceea ce ar încălca principiul egalității în fața legii, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, întrucât oferă acestei structuri posibilitatea să efectueze urmărirea penală și să sesizeze instanța pentru fapte care nu intră în competența sa materială.

Analizând conținutul normativ al dispoziției legale supuse controlului de constituționalitate, Curtea constată că aceasta nu instituie o derogare arbitrară de la regulile generale de competență, ci consacră regulile pentru reunirea cauzelor pe criterii obiective, previzibile și justificate de necesitatea combaterii eficiente a criminalității organizate, a instrumentării cauzelor și a probatoriului administrat într-un mod unitar, dar și pentru formarea de către procuror a unei convingeri de ansamblu asupra întregii activități infracționale. Astfel, în contextul criminalității organizate, riscurile sunt cu mult amplificate, iar faptele comise de rețele sau grupări infracționale nu pot fi, în mod eficient, cercetate fragmentat, de către mai multe parchete cu competențe diferite, fără ca ancheta să sufere grave sincope. Prin urmare, legiuitorul a prevăzut în competența DIICOT, prin textul criticat, infracțiunile care au legătură, potrivit art. 43 din Codul de procedură penală, cu cele care intră în mod direct în sfera de competență a acestei instituții, respectiv cele prevăzute de pct. 1-4 ale art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016. Astfel, reunirea cauzelor de către procurorul din cadrul DIICOT este justificată atunci când între mai multe infracțiuni există o legătură de natură să impună, pentru buna înfăptuire a justiției, administrarea integrată a probelor și efectuarea investigațiilor de către același organ judiciar. Totodată, această abordare permite administrarea eficientă a probelor și previne tergiversarea anchetelor, asigurând în același timp o coerență în stabilirea situațiilor de fapt și de drept, reducând riscul apariției unor situații contradictorii.

În jurisprudența sa constantă, Curtea a reținut că scopul reunirii cauzelor este acela al asigurării aflării adevărului, prin realizarea tuturor cercetărilor de către aceleași organe de cercetare în același timp, pentru o corectă și coerentă administrare a probelor, în acest fel putând fi lămurite contradicțiile dintre declarațiile martorilor audiați, prin confruntări și prin administrarea altor probe necesare (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 719 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 15 februarie 2017, paragraful 16). În plus, se creează pentru inculpat o stare de previzibilitate, astfel încât, în situația săvârșirii de către acesta, de exemplu, a unei infracțiuni continuate, a unui concurs formal de infracțiuni sau a unor acte materiale care, împreună, alcătuiesc o singură infracțiune, acesta poate avea certitudinea reunirii cauzelor (Decizia nr. 307 din 25 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 4 septembrie 2023, paragraful 14).

De altfel, din expunerea de motive a Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative reiese faptul că, având în vedere evoluția fenomenului criminalității grave în general și a celei organizate, „se impune o permanentă vigilență din partea autorităților statului și adaptarea structurilor de combatere, astfel încât intervenția acestora să fie una promptă și eficientă”. Or, promptitudinea și eficiența nu sunt compatibile cu o eventuală lipsă de administrare eficientă a probelor ori cu apariția unor situații contradictorii. Pe de altă parte, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că înființarea unor structuri de parchet specializate pe domenii de competență materială sau personală constituie expresia opțiunii legiuitorului, care, în funcție de necesitatea prevenirii și combaterii anumitor fenomene infracționale, decide cu privire la oportunitatea reglementării acestora (a se vedea Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 135).

În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin dispozițiile art. 11 alin. (1) pct. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016, a prevederilor art. 16 din Legea fundamentală referitoare la principiul egalității în fața legii, Curtea constată că norma constituțională anterior menționată vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, și Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Așa fiind, textul criticat, ce reglementează ca în sfera de competență a DIICOT să fie cuprinse infracțiunile care au legătură, potrivit art. 43 din Codul de procedură penală, cu cele prevăzute la pct. 1-4 din art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016, nu contravine prevederilor art. 16 din Constituție.

În sfârșit, Curtea nu poate reține nici criticile referitoare la înfrângerea dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (3), astfel cum acesta se interpretează, în temeiul art. 20 din Constituție și prin prisma exigențelor art. 6 din Convenție, și nici a dispozițiilor constituționale ale art. 24 privind dreptul la apărare, deoarece prevederile legale contestate nu împiedică în niciun fel persoana interesată să se apere sau să se adreseze instanței pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime. Faptul că legiuitorul a instituit o anumită competență în sarcina DIICOT nu este de natură să afecteze dispozițiile constituționale referitoare la înfăptuirea justiției, cauzele judecându-se după aceleași reguli procedurale pentru toți cetățenii (a se vedea Decizia nr. 924 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 29 iulie 2010).

Cu privire la cele două decizii ale Curții Constituționale invocate de autorul excepției, Curtea constată că acestea nu pot fi extrapolate la situația dedusă judecății în prezenta cauză. Astfel, Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, se referă la o lipsă de reglementare în categoria nulităților absolute a încălcării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Considerentele acestei decizii nu au legătură cu posibilitatea reunirii cauzelor, atunci când legea o prevede în mod expres și când există motive obiective care o justifică. Pe de altă parte, prin Decizia nr. 380 din 8 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 13 octombrie 2021, referitoare la dispozițiile art. 11 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016, Curtea a constatat că aprecierea subiectivă a procurorului din cadrul DIICOT în privința menținerii cauzei disjunse spre soluționare sau a trimiterii acesteia parchetului competent conform dispozițiilor Codului de procedură penală, în condițiile în care soluționarea sa nu este de competența DIICOT, conform art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016, lipsește de previzibilitate dispozițiile legale supuse controlului, inculpatul neputând să anticipeze, prin interpretarea coroborată a dispozițiilor procesual penale incidente în cauză, chiar apelând la serviciile unui avocat, felul în care se va desfășura soluționarea cauzei penale în care are calitatea anterior menționată. Însă, în speță nu este vorba despre continuarea urmăririi penale în cauzele disjunse și care nu intră în competența DIICOT, ci, dimpotrivă, reunirea cauzelor se poate realiza în cazul infracțiunii continuate, al concursului formal de infracțiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune și în următoarele situații: când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, când la săvârșirea unei infracțiuni au participat două sau mai multe persoane și/sau când între două sau mai multe infracțiuni există legătură și reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiției. Art. 43 din Codul de procedură penală prevede în mod expres că aceste dispoziții sunt aplicabile și în cazurile în care în fața aceluiași organ judiciar sunt mai multe cauze cu același obiect. Prin urmare, argumentele și soluțiile pronunțate de Curtea Constituțională în deciziile menționate nu sunt incidente în cauza de față, întrucât nu se regăsesc elementele de fapt și de drept care au stat la baza pronunțării acestora.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,