Decizia nr. 226/2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (6) din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (6) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gheorghe Copos în Dosarul nr. 22.491/302/2020/a1 al Judecătoriei Sectorului 5 București — Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.095D/2021.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Arată că dispozițiile criticate au mai constituit obiectul controlului de constituționalitate prin Decizia nr. 475 din 27 iunie 2017 și că acestea trebuie coroborate cu dispozițiile art. 304 alin. (2) și ale art. 316 din Codul de procedură penală. Totodată, susține că soluția de clasare nu poate fi comunicată părților interesate decât ulterior analizării legalității și temeiniciei acesteia de către procurorul ierarhic superior. Astfel, numai în urma acestei analize și dacă se apreciază că soluția este corectă, se dispune comunicarea ordonanței, care nu produce efecte anterior comunicării.

Prin Încheierea din 18 februarie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 22.491/302/2020/a1, Judecătoria Sectorului 5 București — Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (6) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Gheorghe Copos în procedura de cameră preliminară, într-o cauză în care, în faza urmăririi penale, s-a dispus inițial prin ordonanța procurorului de caz clasarea față de autorul sesizării, iar ulterior, prin ordonanța procurorului ierarhic superior, infirmarea ordonanței de clasare și redeschiderea urmăririi penale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că dispozițiile art. 335 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt contrare principiului egalității în drepturi, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât instituie un tratament juridic diferențiat în funcție de comunicarea sau necomunicarea soluției de netrimitere în judecată. În acest sens se arată că doar în cazul în care soluția a fost comunicată persoanei interesate redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în timp ce, în ipoteza necomunicării acesteia, intervenția procurorului ierarhic superior rămâne nesupusă controlului judecătoresc. În ceea ce privește accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, se susține că soluția legislativă criticată încalcă prevederile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție, astfel cum acestea se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma exigențelor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât necomunicarea ordonanței de clasare determină imposibilitatea persoanelor interesate de a beneficia de garanțiile procedurale aferente controlului judecătoresc al redeschiderii urmăririi penale, deși efectele actului de infirmare și de redeschidere sunt identice, indiferent de comunicarea soluției inițiale.

Totodată, se susține că dispozițiile art. 335 alin. (6) din Codul de procedură penală nu îndeplinesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii, întrucât permit redeschiderea urmăririi penale fără confirmarea judecătorului de cameră preliminară, inclusiv în faza urmăririi penale in rem, fără stabilirea unor limite temporale sau procedurale clare, ceea ce este de natură să afecteze securitatea raporturilor juridice și să creeze premisele unor soluții discreționare. Se mai arată că textul criticat se îndepărtează de regula instituită de Codul de procedură penală, care nu reglementează nicio excepție privind obligativitatea comunicării soluțiilor de netrimitere în judecată, dar și de rațiunea pentru care legiuitorul a instituit controlul judecătoresc asupra redeschiderii urmăririi penale, respectiv prevenirea arbitrarului și asigurarea unui control independent asupra intervenției procurorului ierarhic superior.

Se face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la Hotărârea din 4 august 2005, pronunțată în Cauza Stoianova și Nedelcu împotriva României, paragraful 21, precum și la cea a Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 454 din 11 iulie 2019. Totodată, se invocă și Decizia nr. 27 din 29 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că redeschiderea urmăririi penale prevăzută de art. 335 din Codul de procedură penală este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, atât în urma infirmării soluției procurorului de către procurorul ierarhic superior în procedura prevăzută de art. 336 și următoarele din Codul de procedură penală, cât și în cazul infirmării dispuse din oficiu.

Judecătoria Sectorului 5 București — Secția I penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Astfel, arată că procedura confirmării redeschiderii urmăririi penale de către judecătorul de cameră preliminară reprezintă o garanție procesuală esențială a caracterului echitabil al actului de redeschidere, garantată participanților la procesul penal prin dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 din Convenție. În același timp reține că înlăturarea acestei garanții în ipoteza în care redeschiderea urmăririi penale este dispusă anterior comunicării ordonanței de netrimitere în judecată nu este justificată, din perspectiva dispozițiilor art. 16 alin. (1) raportate la art. 1 alin. (5) din Constituție.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 335 alin. (6) din Codul de procedură penală, care au următorul conținut: „Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția infirmă soluția de netrimitere în judecată și dispune redeschiderea urmăririi penale, anterior comunicării ordonanței care cuprinde această soluție, redeschiderea urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară.”

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, precum și celor ale art. 21 alin. (1) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, astfel cum acestea se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma exigențelor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 335 alin. (6) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la prevederile constituționale invocate și în prezenta cauză, precum și față de critici similare.

Prin Decizia nr. 475 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 7 septembrie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția, reținând, prin paragrafele 27-43, că instituția redeschiderii urmăririi penale constituie, în acord cu art. 332 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, un caz de reluare a urmăririi penale, sens în care legiuitorul a prevăzut, în art. 335 din același cod, cazurile și condițiile în care urmărirea penală poate fi redeschisă. Astfel, așa cum rezultă din însăși denumirea instituției, aceasta vizează situația în care urmărirea penală a fost finalizată, fie printr-o ordonanță de clasare, fie printr-o ordonanță de renunțare la urmărirea penală. Redeschiderea se dispune atât de procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția, dacă ulterior constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, cât și de către însuși procurorul care a dispus soluția, dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea ori dacă se constată că suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu rea-credință obligațiile stabilite potrivit art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală. De asemenea, potrivit art. 335 alin. (5) din Codul de procedură penală, redeschiderea urmăririi penale are loc și atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluției de clasare și a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, sens în care dispozițiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală.

Curtea a mai reținut, ca regulă generală, că redeschiderea urmăririi penale este, sub sancțiunea nulității, supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, iar judecătorul hotărăște, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea suspectului sau, după caz, a inculpatului și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei ordonanței prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. O astfel de abordare a fost desprinsă din necesitatea punerii în acord a instituției cu exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârilor din 3 iunie 2003 și 4 august 2005 în cauzele Pantea împotriva României, paragraful 236, și Stoianova și Nedelcu împotriva României, paragraful 21, prin care s-a constatat că procurorii români, care acționează în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu răspund cerințelor de independență față de executiv. Totodată, prin hotărârea pronunțată în Cauza Stoianova și Nedelcu împotriva României, paragraful 21, instanța europeană a constatat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanțe naționale, care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul aprecierii dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă.

Totodată, Curtea a mai arătat că legiuitorul a instituit o excepție de la regula potrivit căreia ordonanțele de redeschidere trebuie supuse confirmării judecătorului de cameră preliminară, dispozițiile art. 335 alin. (6) din Codul de procedură penală reglementând că în cazul în care procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția infirmă soluția de netrimitere în judecată și dispune redeschiderea urmăririi penale, anterior comunicării ordonanței care cuprinde această soluție, redeschiderea urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. O astfel de soluție își găsește justificare în dispozițiile constituționale ale art. 132 referitoare la principiile care guvernează activitatea procurorilor, potrivit cărora „procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic”. Dintre aceste 3 principii pe care se întemeiază activitatea procurorilor, principiul imparțialității, aplicabil și judecătorilor prin natura activității de jurisdicție exercitate de aceștia, decurge din apartenența procurorilor la autoritatea judecătorească și din rolul Ministerului Public, stabilit prin art. 131 alin. (1) din Constituție, de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societății. De altfel, principiul legalității este, în sensul atribuit de Legea fundamentală, specific activității procurorilor, care, în virtutea acestuia, au obligația de a-și îndeplini atribuțiile numai în conformitate cu dispozițiile legii, fără posibilitatea de a acționa întemeindu-se pe criterii de oportunitate, fie în adoptarea unor măsuri, fie în alegerea procedurilor. De altfel, acest principiu este reflectat în art. 2 din Codul de procedură penală referitor la legalitatea procesului penal și potrivit căruia „procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege”.

Curtea a reținut că dispoziția legală ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate reprezintă atât o dezvoltare a principiului consacrat de art. 132 din Constituție, cât și o garanție a respectării sale prin eficientizarea activității de urmărire penală, constituind, deopotrivă, o regulă de procedură, pe care legiuitorul să o adopte, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituție.

Cu referire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 16 din Constituție, Curtea a constatat, la paragraful 45, că situația juridică a părților și a subiecților procesuali principali cărora nu li s-a comunicat ordonanța de clasare, fiind infirmată, din oficiu, în cadrul procedurii de verificare a legalității și temeiniciei sale de către procurorul ierarhic superior nu este identică cu cea a situației celor cărora li s-a comunicat soluția de clasare și care, după comunicare, a fost infirmată la plângerea persoanei interesate. Faptul că o ordonanță de infirmare a unei ordonanțe de clasare necomunicate nu mai este supusă confirmării judecătorului de către judecătorul de cameră preliminară nu constituie o discriminare ce implică excluderea de la un drept/beneficiu, deoarece persoanele cărora li s-a comunicat ordonanța de clasare nu se află în aceeași situație juridică cu cele cărora nu li s-a comunicat un act considerat nelegal sau netemeinic de către procurorul ierarhic superior.

Curtea a statuat în mod constant în jurisprudența sa că acest principiu constituțional presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, în cauză, diferența de reglementare criticată este justificată în mod obiectiv și rezonabil de existența unor situații juridice distincte, determinate de momentul infirmării soluției de clasare și de incidența sau nu a obligației de comunicare a acesteia, astfel încât tratamentul juridic diferențiat instituit de legiuitor nu aduce atingere principiului egalității în drepturi, ci reprezintă expresia aplicării acestuia.

Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 16 coroborate cu cele ale art. 21 din Constituție, Curtea a reținut că soluția normativă reglementată de dispozițiile art. 335 alin. (6) din Codul de procedură penală nu încalcă nici aceste prevederi constituționale. În acest sens, tot prin Decizia nr. 475 din 27 iunie 2017, paragrafele 41-43, Curtea a arătat că teza posibilității infirmării vizează infirmarea din oficiu a unei ordonanțe de clasare și se realizează în concret în cadrul atribuției de verificare a legalității și temeiniciei unei asemenea soluții. De aceea, dacă procurorul ierarhic superior constată necesitatea infirmării soluției, pronunță o ordonanță al cărei efect imediat constă în necomunicarea ordonanței de clasare către persoanele interesate sau către administrația locului de deținere cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, în vederea punerii de îndată în libertate a inculpatului. Prin urmare, fiind infirmată și necomunicată, ordonanța de clasare nu există și, deci, nu produce niciun efect cu privire la drepturile procesuale ale persoanelor interesate și, cu precădere, cu privire la dreptul acestora de a se adresa cu plângere judecătorului de cameră preliminară. Un astfel de drept nu a fost însă suprimat, ci numai prorogat până la pronunțarea unei noi soluții în cauză, fie de clasare ori renunțare la urmărirea penală, fie de trimitere în judecată, situații în care persoana interesată se poate adresa judecătorului de cameră preliminară, după comunicare, în termenul stabilit în art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, urmând ca, în situația emiterii unui rechizitoriu, toate aspectele relevate să fie supuse judecătorului de cameră preliminară în procedura de filtru prevăzută de art. 342 și următoarele din același cod. În plus, este posibil ca, după infirmare, procurorul să pronunțe tot o soluție de clasare, care ulterior să fie din nou infirmată de către procurorul ierarhic superior. Dacă infirmarea intervine ca urmare a unei plângeri formulate după comunicarea soluției, atunci o asemenea ordonanță va fi supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. Dacă însă infirmarea intervine din oficiu, anterior comunicării soluției de clasare, vor fi deplin aplicabile dispozițiile legale criticate, care, așa cum s-a arătat, dau expresie principiului subordonării ierarhice fără ca prin aceasta să fie afectat accesul liber la justiție, întrucât dispozițiile art. 335 alin. (6) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, ci, dimpotrivă, îl dezvoltă prin aceea că au menirea de a garanta soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, prin eficientizarea activității de urmărire penală.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Totodată, Curtea reține că nu pot fi primite nici criticile referitoare la calitatea legii, întrucât dispozițiile art. 335 alin. (6) din Codul de procedură penală instituie o reglementare specială privind infirmarea din oficiu a unei ordonanțe de clasare, în cadrul atribuției procurorului ierarhic superior de verificare a legalității și temeiniciei acesteia. Astfel, în ipoteza infirmării soluției de clasare, ordonanța inițială este desființată și își pierde existența juridică, fiind lipsită de orice efect procesual, inclusiv sub aspectul comunicării. Susținerea autorului excepției, potrivit căreia Codul de procedură penală nu ar prevedea nicio excepție de la obligația comunicării ordonanțelor, se întemeiază pe o interpretare strict literală și izolată a dispozițiilor legale criticate, fără a ține seama de interpretarea sistematică și teleologică a acestora, întrucât obligația de comunicare presupune existența unui act procedural valabil, condiție care nu mai este îndeplinită ca urmare a infirmării soluției de clasare. În plus, autorul excepției susține că posibilitatea infirmării soluției de clasare inclusiv în faza urmăririi penale in rem ar fi de natură să afecteze drepturile procesuale și securitatea raporturilor juridice. Or, Curtea reține că, în această etapă, neexistând o acuzație în materie penală și nicio persoană determinată, nu se poate susține afectarea unor drepturi procesuale și, în consecință, nici încălcarea exigențelor securității raporturilor juridice. De altfel, Curtea constată că procedura reglementată de art. 335 alin. (6) din Codul de procedură penală reprezintă o opțiune a legiuitorului, exprimată în considerarea atribuțiilor sale constituționale, iar soluția legislativă astfel adoptată este clară, coerentă și previzibilă, fiind instituită cu respectarea tuturor exigențelor constituționale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,