Decizia nr. 225/2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (1), (5) și (7) din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (1), (5) și (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ghiță Țunea în Dosarul nr. 3.176/290/2021 al Judecătoriei Reșița și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.963D/2021.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată. În susținerea inadmisibilității arată că autorul excepției solicită, pe de o parte, modificarea prevederilor legale criticate, iar, pe de altă parte, consacrarea unei anumite interpretări a dispozițiilor art. 68 alin. (5) din Codul de procedură penală, în sensul că sintagma „poate” din cuprinsul acestora ar trebui înțeleasă ca instituind o obligație în sarcina judecătorului învestit cu soluționarea cererii de abținere sau recuzare. În susținerea caracterului neîntemeiat al excepției invocă jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 230 din 27 aprilie 2023.

Prin Încheierea din 29 septembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 3.176/290/2021, Judecătoria Reșița a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (1), (5) și (7) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Ghiță Țunea într-o cauză având ca obiect plângerea formulată în condițiile art. 340 din Codul de procedură penală, cauză în care petentul a formulat cerere de recuzare a judecătorului de cameră preliminară învestit cu soluționarea acesteia.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că dispozițiile art. 68 alin. (1) din Codul de procedură penală, care prevăd că cererea de recuzare a judecătorului de cameră preliminară se soluționează de un judecător de la aceeași instanță, încalcă prevederile art. 21 din Constituție, întrucât impun judecătorului învestit cu soluționarea incidentului procedural să facă aprecieri cu privire la conduita unui coleg din cadrul aceleiași instanțe judecătorești. Se apreciază, mai ales cu privire la cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, că se impune adoptarea unei noi soluții legislative care să prevadă soluționarea cererii de recuzare de către o altă instanță egală în grad din circumscripția aceleiași curți de apel. Cu privire la criticile de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 68 alin. (5) din Codul de procedură penală, se susține că sintagma „poate” din cuprinsul acestor dispoziții legale generează o situație de ambiguitate în ceea ce privește desfășurarea procesului penal și lasă la aprecierea arbitrară a judecătorului învestit cu soluționarea cererii de recuzare aplicarea unui principiu fundamental al procesului penal, respectiv contradictorialitatea. Se susține că, pentru motivul de recuzare prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală — existența unei suspiciuni rezonabile că imparțialitatea judecătorului este afectată —, sintagma „poate” din cuprinsul art. 68 alin. (5) din același cod trebuie interpretată în sensul în care ascultarea procurorului, a subiecților procesuali principali, a părților și a persoanei a cărei recuzare se solicită este obligatorie. Referitor la criticile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, se susține că atribuirea competenței de a se pronunța asupra cererii de recuzare unui singur judecător, fără a fi reglementată o cale de atac, contravine dreptului la un proces echitabil. Astfel, în vederea respectării exigențelor prevăzute de art. 21 alin. (3) din Constituție, se impune ca încheierea prin care se soluționează recuzarea să fie supusă unei căi ordinare de atac.

Judecătoria Reșița apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând că încheierea prin care se soluționează cererea de recuzare nu privește fondul cauzei. Reiterează că Parlamentul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, căile de atac și condițiile exercitării acestora, iar procedura reglementată de dispozițiile legale criticate este în concordanță cu prevederile constituționale. Totodată, apreciază că procedura de soluționare a cererii de recuzare, astfel cum este reglementată de legiuitor, se justifică prin nevoia de a se evita tergiversarea soluționării fondului cauzei.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este, în principal, inadmisibilă, întrucât autorul acesteia tinde la o modificare a dispozițiilor legale referitoare la procedura de soluționare a cererii de recuzare, iar, în subsidiar, neîntemeiată. În susținerea netemeiniciei arată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (1), (5) și (7) din Codul de procedură penală a mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, fiind constatată conformitatea dispozițiilor legale criticate cu prevederile constituționale privind dreptul la un proces echitabil. Cu privire la critica referitoare la lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care se soluționează cererea de recuzare, arată că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate structurile judiciare sau la toate căile de atac, astfel încât soluția legislativă criticată nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil și accesului liber la justiție. Invocă, în susținerea netemeiniciei sesizării, jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 276 din 24 aprilie 2018 și Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 19 mai 2005, pronunțată în Cauza Steck-Risch și alții împotriva Liechtensteinului, paragraful 48.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 68 alin. (1), (5) și (7) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (1) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală, Curtea reține că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate. Astfel, analizând critici similare, Curtea a pronunțat Decizia nr. 271 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 657 din 29 iulie 2018, paragrafele 15-17, și Decizia nr. 276 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 11 iulie 2018, paragrafele 14, 15 și 17, prin care, pentru următoarele considerente, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate invocate.

În esență, prin deciziile precitate, Curtea a reținut că procedura de soluționare a cererii de recuzare nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicțional, ci este vorba despre o chestiune de administrare a actului de justiție. Cu alte cuvinte, procedura asupra cercetării și judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicțional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură, după ritualul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicțional numai în sens formal.

Cu privire la competența de soluționare, Curtea a arătat că, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, Codul de procedură penală reglementează două etape de soluționare a cererii de recuzare. Astfel, în primul rând, potrivit art. 67 alin. (5) din Codul de procedură penală, cererea de recuzare este supusă unei etape de examinare a admisibilității în principiu, realizată de judecătorul sau de completul de judecată în fața căruia a fost formulată cererea. În cazul în care se constată admisibilitatea în principiu a cererii de recuzare, aceasta este trimisă spre soluționare unui alt judecător sau unui alt complet de judecată din cadrul aceleiași instanțe.

De asemenea, Curtea a reținut că reglementarea procedurii de soluționare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerității acestei proceduri. În aceste condiții, Curtea a constatat că soluționarea cererilor de recuzare trebuie însoțită, de asemenea, de dezideratul asigurării celerității acestei proceduri, tocmai pentru a nu se impieta asupra soluționării în ansamblu a cauzei. De altfel, Curtea a observat că, potrivit tezei a doua a alin. (5) al art. 68 din Codul de procedură penală, dacă apreciază necesar pentru soluționarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări și poate asculta procurorul, subiecții procesuali principali, părțile și persoana care se abține sau a cărei recuzare se solicită. Curtea a reținut, totodată, că, deși procedura soluționării cererii de recuzare este în principiu nepublică, nimic nu împiedică partea care a formulat cerere de recuzare ca, în cazul prezentării la termenul stabilit, să depună concluzii scrise la dosarul cauzei sau chiar să își susțină prin avocat cererea.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea observă că și acestea au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, fiind analizate critici similare celor invocate în prezenta cauză prin Decizia nr. 531 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 23 noiembrie 2017, și Decizia nr. 651 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2017, prin care excepția a fost respinsă ca neîntemeiată. În motivarea soluției sale Curtea a statuat, în esență, că, potrivit Constituției, legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, cazurile în care ședințele de judecată nu sunt publice, precum și căile de atac și condițiile exercitării acestora. Așa încât, Curtea a constatat că susținerea potrivit căreia dispozițiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție, întrucât nu stabilesc o cale de atac împotriva încheierii prin care se soluționează recuzarea, nu este întemeiată. Constituția nu cuprinde prevederi care să reglementeze căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, statuând în art. 129 că acestea se exercită „în condițiile legii”. Accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. De asemenea, reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție (Decizia nr. 271 din 24 aprilie 2018, precitată, paragraful 19).

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să schimbe jurisprudența Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele deciziilor precitate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

În aceste condiții, având în vedere cele reținute, Curtea constată că dispozițiile art. 68 alin. (1), (5) și (7) din Codul de procedură penală reglementează un cadru procedural adecvat în materia recuzării, care asigură respectarea exigențelor imparțialității, fără a aduce atingere accesului liber la justiție sau dreptului părților la un proces echitabil. Soluționarea cererii de recuzare de către un alt judecător sau complet de judecată din cadrul aceleiași instanțe, precum și caracterul definitiv al încheierii pronunțate în această materie constituie expresia opțiunii legiuitorului pentru asigurarea celerității procedurii și a bunei administrări a justiției.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,