Decizia nr. 209/2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei „dar nu mai târziu de 2 ani” din cuprinsul art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II pct. 3 alin. (7) din Legea nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, raportat la art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată — teza privind termenul de 2 ani —, excepție ridicată de Florentina Gabriela Barbir în Dosarul nr. 3.339/1/2017 al Curții de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 380D/2021.

La apelul nominal se prezintă mandatarul Gabriel Dănuț Barbir pentru autoarea excepției, lipsind celelalte părți. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei a fost depusă o adeverință de deces a autoarei, de către soțul acesteia, Gabriel Dănuț Barbir, care totodată a informat Curtea despre încetarea procurii judiciare în baza căreia acesta era împuternicit.

Președintele Curții îl înștiințează pe mandatarul Gabriel Dănuț Barbir că nu poate pune concluzii în fața Curții, în temeiul art. 83 alin. (1) din Codul de procedură civilă, însă, chiar dacă autoarea excepției a decedat, excepția de neconstituționalitate va fi soluționată de Curtea Constituțională.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, deoarece declanșarea acțiunii disciplinare este o modalitate prin care se ajunge la o bună administrare a justiției în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților. Termenul de prescripție de 2 ani este instituit pentru a se eficientiza procedura de soluționare a unei astfel de acțiuni. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 16, se încearcă o comparare cu privire la o discriminare între magistrați și alte categorii de cetățeni. Or, aceștia nefiind în aceeași situație, regimul juridic poate fi diferit, motiv pentru care critica este neîntemeiată.

Prin Încheierea din 10 decembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.339/1/2017, Curtea de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II pct. 3 alin. (7) din Legea nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, raportat la art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată — teza privind termenul de 2 ani. Excepția a fost invocată de Florentina Gabriela Barbir într-o cauză având ca obiect anularea unei rezoluții a Inspecției Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține, în esență, că dispozițiile criticate sunt neconstituționale întrucât în legislația europeană, spre exemplu, a Franței, nu există prescripție. Autoarea consideră că este anormal ca cei care trebuie să aplice legea să fie absolviți de orice vină, iar persoanele vătămate să suporte efectele cauzate de încălcarea legii de către aceștia. Totodată, solicită ca încălcarea cu vădită rea-credință a legii de către magistrați să nu se mai prescrie, precizând că nu înțelege să solicite Curții completarea/modificarea/adăugarea la lege. Autoarea afirmă că se creează discriminare între magistrați și celelalte categorii de cetățeni, cum este, de exemplu, ea însăși, care a fost obligată prin executare silită să achite în mod abuziv și nelegal o sumă de bani după 2 ani și 9 luni de la presupusa sa culpă. De asemenea, autoarea mai apreciază că, prin limitarea de 2 ani numai cu privire la „faptele reprobabile ale magistraților în executarea rolului lor constituțional, este evident că justiția nu mai este unică, imparțială și egală pentru toți”.

Curtea de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, este reprezentat de art. II pct. 3 alin. (7) din Legea nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2012, raportat la art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată — teza privind termenul de 2 ani.

Art. II pct. 3 alin. (7) din Legea nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2012, a modificat și completat prevederile art. 45^1 alin. (7) din Legea nr. 317/2004. În urma republicării Legii nr. 317/2004 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, soluția legislativă criticată se regăsește în cuprinsul art. 46 alin. (7) din lege. Prin Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1105 din 16 noiembrie 2022, a fost abrogată Legea nr. 317/2004. Cu toate acestea, textul de lege criticat își găsește în continuare corespondentul în art. 47 alin. (7) din Legea nr. 305/2022.

Deși, ulterior sesizării Curții Constituționale, Legea nr. 317/2004 a fost abrogată prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 305/2022, în două dintre rezoluțiile de clasare emise de către Inspecția Judiciară, atacate cu acțiune în anulare, s-a reținut în legătură cu anumite aspecte inclusiv incidența reglementării art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, în ceea ce privește termenul de 2 ani menționat anterior. Pentru acest motiv, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale reprezentate de Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea apreciază că Legea nr. 317/2004 continuă să își producă efectele juridice în litigiul în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate.

Referitor la stabilirea obiectului excepției de neconstituționalitate se rețin cele statuate cu valoare de principiu în jurisprudența Curții Constituționale, în sensul că, în exercitarea controlului de constituționalitate, instanța de contencios constituțional trebuie să țină cont de voința reală a părții care a ridicat excepția de neconstituționalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, paragraful 16). De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, determinarea obiectului excepției de neconstituționalitate este o operațiune care, pe lângă existența unor condiționări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita și o apreciere obiectivă a Curții Constituționale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepției. O atare concepție se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituționalitate exercitat pe cale de excepție (Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012). Astfel, reținând faptul că autoarea a înțeles să precizeze obiectul excepției de neconstituționalitate prin cererea depusă la data de 21 ianuarie 2019 în fața instanței de fond, Curtea va reține ca obiect al excepției sintagma „dar nu mai târziu de 2 ani” din cuprinsul art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, care are următorul cuprins: „Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită.”

În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate prevederile constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice și alin. (2) privitor la faptul că nimeni nu este mai presus de lege și în art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției pentru toți.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, în jurisprudența sa, a stabilit constituționalitatea dispozițiilor legale criticate prin raportare la critici similare celor formulate în prezenta cauză. Astfel, cu referire la pretinsa discriminare între magistrați și celelalte categorii de cetățeni creată prin instituirea termenului de 2 ani pentru exercitarea acțiunii disciplinare împotriva magistratului, Curtea observă că, prin Decizia nr. 32 din 30 ianuarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 4 august 2025, paragraful 21, a reafirmat că principiul egalității nu înseamnă uniformitate, astfel că, dacă unor situații egale trebuie să le corespundă un tratament egal, în situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Încălcarea principiului egalității și nediscriminării are loc atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă și rezonabilă, ipoteză ce nu corespunde situației din cauza de față. De altfel, în jurisprudența sa, reprezentată, de exemplu, de Decizia nr. 215 din 17 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 10 aprilie 2009, Curtea a reținut că stabilirea unei diferențe de tratament juridic care să conducă la concluzia existenței unei inegalități nu poate fi analizată prin compararea unor situații fundamental diferite, așa cum sunt și cele la care face referire autoarea prezentei excepții, respectiv ipoteza angajării răspunderii disciplinare a magistraților, pe de o parte, și cea a obligării autoarei excepției la plata unor sume de bani prin executare silită, pe de altă parte.

Totodată, contrar susținerilor autoarei excepției, Curtea constată că nu se poate reține critica de neconstituționalitate privind încălcarea principiului egalității, pe motiv că aceasta nu s-ar afla pe poziție de egalitate în fața legii în raport cu magistratul împotriva căruia se declanșează procedura disciplinară, în considerarea faptului că Inspecția Judiciară ar acționa în interesul acestuia prin încurajarea inactivității magistraților, inclusiv prin folosirea argumentului prescripției faptelor. Față de aceste susțineri, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 816 din 9 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 10 martie 2022, paragrafele 13-17, că prescripția răspunderii în materie disciplinară, astfel cum este configurată prin Legea nr. 317/2004, este o instituție juridică în acord cu exigențele constituționale. De vreme ce legiuitorul a reglementat, în spiritul normelor constituționale, prescripția dreptului autorităților statale de a trage la răspundere penală persoanele care au săvârșit infracțiuni, cu atât mai mult este posibilă prescripția răspunderii pentru săvârșirea de abateri disciplinare. Similitudinea cu instituția prescripției penale vizează inclusiv momentul de la care termenul de prescripție începe să curgă, respectiv săvârșirea infracțiunii [conform art. 154 alin. (2) din Codul penal]. Așadar, justificarea prescripției răspunderii disciplinare este evidentă în condițiile în care prescripția răspunderii penale este consacrată la nivel legal și este confirmată în jurisprudența Curții Constituționale.

Referitor la prescripția răspunderii penale, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017, paragrafele 19-20, că are la bază ideea potrivit căreia, pentru a-și atinge scopul — acela al realizării ordinii de drept —, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel pot fi realizate prevenția generală și cea specială și pot fi create, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite și, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârșirea infracțiunii, autorul acesteia, sub presiunea amenințării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse. De asemenea Curtea a constatat că, pentru a nu lăsa nesoluționate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a reglementat prescripția răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prescripția răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict și, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârșește o infracțiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripție.

Totodată, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, paragraful 22, Curtea Constituțională a arătat că instituția prescripției răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât aceasta instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârșite și efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relațiilor sociale. Astfel, prescripția răspunderii penale este, din punctul de vedere al naturii sale juridice, o cauză de stingere a răspunderii penale și, prin urmare, a acțiunii de tragere la răspundere penală, cauză determinată și justificată de efectele trecerii timpului asupra nevoii societății de tragere la răspundere penală. Aceasta, întrucât, după trecerea unui anumit interval de timp de la momentul săvârșirii infracțiunii, aplicarea unei pedepse penale nu mai contribuie la realizarea scopului legii penale, nemaiexistând necesitatea social-politică ce determină mecanismul juridic al angajării răspunderii penale.

Aceleași considerații sunt aplicabile, mutatis mutandis, și în ceea ce privește prescripția răspunderii disciplinare, astfel că dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit cărora acțiunea disciplinară împotriva judecătorilor și a procurorilor nu poate fi exercitată mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită, nu nesocotesc dispozițiile din Legea fundamentală invocate de autoarea excepției de neconstituționalitate.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,