Decizia nr. 194/2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) și ale art. 475 din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) și ale art. 475 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Radu Ionuț Obreja în Dosarul nr. 619/86/2021/a1.3 al Tribunalului Suceava — Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 214D/2022.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Arată că dispozițiile art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală nu îl împiedică pe judecătorul de cameră preliminară să verifice legalitatea actelor transferate în cauză, a dispunerii și autorizării măsurilor și a efectuării cercetării penale de către organele de urmărire penală. Nelegalitatea mijlocului de probă determină și nelegalitatea probei, judecătorul de cameră preliminară având posibilitatea să le înlăture. Referitor la dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, arată că sesizarea instanței supreme potrivit acestui articol reprezintă un mecanism de unificare a practicii judiciare ce intervine înainte de soluționarea definitivă a cauzei prin care se stabilește modul de interpretare a unui text de lege. Lipsa unei căi de atac este stabilită de legiuitor în temeiul prevederilor art. 129 și 126 din Constituție. În ceea ce privește invocarea art. 148 din Legea fundamentală, susține că acesta nu este incident în cadrul controlului de constituționalitate din prezenta cauză.

Prin Încheierea din 3 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 619/86/2021/a1.3, Tribunalul Suceava — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) și ale art. 475 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Radu Ionuț Obreja într-o cauză penală aflată în etapa camerei preliminare, în care autorul excepției a formulat cereri și excepții referitoare la „nelegala folosire în dosar a rezultatelor măsurilor de supraveghere tehnică” încuviințate în alt dosar penal și la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a se pronunța asupra unei chestiuni de drept.

În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, autorul acesteia arată că acest text de lege nu prevede o procedură clară, previzibilă, coerentă privind mecanismul/ modalitatea prin care se preiau rezultatele măsurilor de supraveghere dispuse în alte cauze penale pentru a putea fi supuse controlului de legalitate. Folosirea rezultatelor măsurilor de supraveghere tehnică efectuate în altă cauză aduce atingere drepturilor cuprinse în art. 26 alin. (1) din Constituție prin aceea că se permite stocarea unor informații care nu pot fi verificate de judecător decât în cazul sesizării instanței cu rechizitoriul ce privește exclusiv cauza în care măsura de supraveghere a fost dispusă. Așa fiind, dispozițiile criticate nu oferă suficiente garanții referitoare la verificarea competenței materiale sau după calitatea persoanei, a procedurii de emitere a autorizației etc., astfel că principiul legalității și cel al respectării drepturilor și libertăților cetățenilor prevăzute de art. 1 alin. (3) din Constituție sunt încălcate. Dispozițiile legale criticate produc o vătămare în interesele inculpatului întrucât apărarea nu are acces și nu poate critica modul de apreciere a concludenței și utilității probei dintr-o altă cauză.

În continuare apreciază că se încalcă principiul independenței judecătorului în situația în care aceleași probe administrate în cursul urmăririi penale, preluate, conform art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, din/în alte cauze penale, primesc soluții diferite din partea judecătorilor de cameră preliminară învestiți cu soluționarea dosarelor. Face referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la Hotărârea din 7 noiembrie 2017, pronunțată în Zubkov și alții împotriva Rusiei, și Hotărârea din 7 iunie Cauza 2016, pronunțată în Cauza Karabeyoğlu împotriva Turciei.

În ceea ce privește dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, apreciază că acestea sunt neconstituționale, încălcând dublul grad de jurisdicție, deoarece încheierea prin care se statuează asupra sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este supusă niciunei căi de atac. De asemenea, susține că art. 475 din Codul de procedură penală este neconstituțional deoarece sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a pronunța o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată nu poate fi realizată în etapa camerei preliminare.

Tribunalul Suceava — Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că dispozițiile criticate sunt foarte clare, iar procedura camerei preliminare oferă suficiente garanții pentru verificarea legalității administrării probelor în situația transferului acestora. Chiar dacă datele rezultate din măsurile de supraveghere autorizate într-o cauză sunt folosite într-o altă cauză, judecătorul de cameră preliminară analizează legalitatea actelor de urmărire penală și a administrării probelor raportat la cauza cu care este învestit.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, invocă jurisprudența Curții Constituționale, de exemplu, Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 sau Decizia nr. 372 din 28 mai 2019. În esență, susține că prevederile criticate nu scutesc organul de urmărire penală de obligația de a justifica necesitatea ingerinței și proporționalitatea acesteia cu scopul urmărit, ci creează numai posibilitatea valorificării, ca mijloace de probă într-o cauză penală, a proceselor-verbale de consemnare a activității de supraveghere tehnică autorizate de judecător într-o altă cauză penală, dacă și numai dacă procedeul probator a fost încuviințat, potrivit legii, în cea dintâi.

Legalitatea folosirii probelor administrate în condițiile textului de lege criticat se verifică de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura prevăzută de art. 342 și următoarele din Codul de procedură penală. Eventuala neîndeplinire a condițiilor prevăzute de art. 139 din acest act normativ se sancționează, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative și atrage, totodată, excluderea probelor respective, potrivit art. 102 alin. (2) din același cod.

Faptul că în cauza în care s-a dispus măsura de supraveghere tehnică judecătorul de cameră preliminară a constatat (prin încheiere) legalitatea acesteia nu îl obligă în niciun fel pe judecătorul de cameră preliminară din cauza în care probele au fost transferate, deoarece acesta verifică îndeplinirea cerințelor sus-menționate (necesitatea măsurii, proporționalitatea și caracterul subsidiar) prin raportare la o altă faptă decât cea care a justificat încuviințarea măsurii; prin urmare, încheierea celui dintâi judecător de cameră preliminară nu are autoritate de lucru judecat în cauza în care probele sunt transferate. Așadar, câtă vreme legea oferă inculpatului mijloace adecvate și eficiente de a contesta în instanță probele administrate în condițiile art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală și de a obține înlăturarea acestora atunci când nu sunt îndeplinite condițiile pentru legala lor administrare, nu poate fi reținută o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

În ceea ce privește dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, se arată că această procedură supune judecății Înaltei Curți de Casație și Justiție o chestiune de drept cu caracter de noutate, pentru a primi o dezlegare obligatorie pentru toate instanțele. Așa fiind, întrucât obiectul judecății nu îl reprezintă fondul cauzei, o acuzație în materie penală, principiul dublului grad de jurisdicție nu este incident în această procedură. De asemenea, faptul că cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție se poate formula numai în fața instanței de apel învestite cu soluționarea fondului nu constituie o îngrădire a accesului la justiție, ci se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 142 alin. (5) și ale art. 475 din Codul de procedură penală, cu următorul conținut:

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele legale criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) potrivit căruia România este stat de drept, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 26 alin. (1) referitor la viața intimă, familială și privată, art. 124 alin. (3) potrivit căruia judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, art. 129 referitor la folosirea căilor de atac și art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană. Totodată, în temeiul art. 20 din Constituție, prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 2 referitor la dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la convenție.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea observă că s-a mai pronunțat asupra constituționalității acestora, de exemplu, prin Decizia nr. 256 din 5 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 834 din 24 august 2022, Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 28 mai 2021, Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 9 octombrie 2019, sau Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 16 februarie 2018.

Curtea a reținut că dispozițiile procesual penale criticate fac parte din capitolul IV, cu denumirea marginală „Metode speciale de supraveghere sau cercetare”, din titlul IV „Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii” al părții generale din Codul de procedură penală. Totodată, Curtea a reținut că primele două alineate ale art. 142 din Codul de procedură penală reglementează cu privire la punerea în executare a supravegherii tehnice, precum și la folosirea nemijlocită a sistemelor tehnice și a unor proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea și confidențialitatea datelor și informațiilor colectate, în realizarea activităților prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ. Potrivit art. 138 alin. (13) din Codul de procedură penală, prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ. Din interpretarea sistematică și teleologică a prevederilor anterior menționate rezultă că dispoziția de lege criticată are în vedere datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică, privite ca procedee probatorii permise și reglementate de Codul de procedură penală.

În continuare, Curtea a reținut că datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică se pot folosi și în alte cauze decât cele în care acestea au fost dispuse, doar dacă aceste cauze privesc pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. Reglementarea prin textul legal menționat a infracțiunilor pentru care poate fi dispusă măsura supravegherii tehnice reprezintă una dintre garanțiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanță cu dispozițiile art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Ca urmare, precizarea în cuprinsul textului criticat a naturii cauzei în care pot fi folosite datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică dispuse în altă cauză, precum și limitarea folosirii acestora la acele cauze care privesc infracțiunile prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală reprezintă o transpunere la nivel legislativ a garanției anterior menționate (a se vedea și Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 960 din 5 decembrie 2017, paragraful 19, precum și Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, precitată, paragraful 40).

Mai mult, Curtea a observat că rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului constituie, potrivit art. 329 alin. (1) și art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală, actul de sesizare a instanței de judecată. Potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, în măsura în care se formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.

Astfel, așa cum instanța constituțională a evidențiat în aceeași jurisprudență, măsurile dispuse de procuror, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală fac obiectul examinării judecătorului în procedura de cameră preliminară. Potrivit jurisprudenței precitate, folosirea, în temeiul art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, a datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică nu îl împiedică pe judecătorul de cameră preliminară din cauza în care acestea sunt transferate să verifice legalitatea dispunerii/autorizării măsurii și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, atât în urma formulării unor cereri și excepții de către inculpat, cât și din oficiu. Or, constatarea nelegalității mijlocului de probă și/sau a procedeului probatoriu determină nelegalitatea probei, cu consecința excluderii acesteia din procesul penal.

În continuare, în ceea ce privește criteriile în funcție de care se evaluează legalitatea măsurii de supraveghere și remediile pe care legea trebuie să le pună la dispoziția persoanelor împotriva cărora au fost dispuse măsurile de supraveghere tehnică, instanța de control constituțional a constatat că, în analiza respectării garanțiilor dreptului la viață privată, prevăzute de art. 8 din convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracțiunilor (tipurile de infracțiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condițiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversațiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauție pentru a comunica înregistrările intacte și complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc și aspectele ce țin de circumstanțele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunțată în Cauza Huvig împotriva Franței, paragraful 34, Hotărârea din 18 februarie 2003, pronunțată în Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, paragraful 30, Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunțată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, paragraful 231).

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea au mai constituit obiectul controlului de constituționalitate în mai multe cauze, soluționate prin Decizia nr. 498 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 27 octombrie 2016, Decizia nr. 440 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 9 noiembrie 2017, Decizia nr. 636 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 17 ianuarie 2018, Decizia nr. 854 din 26 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 26 februarie 2021, Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1109 din 22 noiembrie 2021, și Decizia nr. 595 din 30 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1217 din 22 decembrie 2021.

Astfel, prin Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, precitată, paragrafele 14-18, Curtea a reținut că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constituie un mecanism juridic ce are ca scop unificarea practicii judiciare. Alături de recursul în interesul legii, acesta are menirea de a asigura crearea unei jurisprudențe previzibile în vederea scurtării duratei procesului penal. Spre deosebire de hotărârile pronunțate în recursul în interesul legii, hotărârile preliminare sunt pronunțate înaintea soluționării definitive a cauzelor, pentru a evita situația imposibilității producerii efectelor acestor hotărâri asupra cauzelor penale soluționate definitiv. Prin urmare, prevederile art. 475-477^1 din Codul de procedură penală preîntâmpină apariția unei practici neunitare în interpretarea și aplicarea legii de către instanțele judecătorești. Curtea a constatat că, astfel reglementată, procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are valoarea unei căi de atac, ci a unui incident procedural prin care se soluționează o problemă juridică apărută într-un proces în curs de desfășurare. De altfel, introducerea de către legiuitor a mențiunii „în cursul judecății” în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală denotă intenția acestuia de a exclude judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră preliminară din sfera titularilor cererii referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile. Condițiile pentru promovarea unei astfel de cereri sunt, conform art. 475 din Codul de procedură penală, următoarele: de lămurirea chestiunii de drept vizate să depindă soluționarea pe fond a cauzei; asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii; chestiunea de drept avută în vedere să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Referitor la obiectul sesizării, textul criticat prevede că acesta constă într-o problemă de drept de care depinde soluționarea fondului unei cauze penale. Totodată, Curtea a constatat că, asupra cererilor formulate conform dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție se pronunță, potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin decizii care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și sunt obligatorii pentru instanțe de la data publicării. Cu privire la titularii dreptului de sesizare, potrivit textului de lege criticat, Curtea a reținut că aceștia sunt completele de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale curților de apel sau ale tribunalelor, învestite cu soluționarea cauzelor în ultimă instanță. Prin urmare, judecătoriile nu pot sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, nu pot formula astfel de sesizări tribunalele, curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție cu ocazia soluționării unor cauze în primă instanță.

Prin Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, precitată, Curtea a constatat că textul criticat reprezintă opțiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, adoptată potrivit atribuțiilor constituționale reglementate la art. 61 din Legea fundamentală și în marja de apreciere prevăzută de acestea. Acesta este și sensul dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, conform cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Referitor la accesul liber la justiție, Curtea Constituțională a reținut, în repetate rânduri, în jurisprudența sa, că acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa, cel puțin o singură dată, unei instanțe naționale (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015). Însă prin aceeași jurisprudență s-a arătat că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești (Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009) și, totodată, că dreptul de acces liber la justiție nu presupune accesul la toate structurile judecătorești și la toate mijloacele procesuale prevăzute de lege, legiuitorul putând stabili reguli diferite, în considerarea unor situații diferite (Decizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 23 mai 1996).

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea dublului grad de jurisdicție, deoarece încheierea prin care se statuează asupra sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este supusă niciunei căi de atac, Curtea observă că această soluție legislativă nu este reglementată de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, ci de cele ale art. 476 alin. (1) din același act normativ. Astfel, Curtea constată că această critică de neconstituționalitate nu ține de modul de reglementare a dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, ci de modul de reglementare a dispozițiilor art. 476 alin. (1) din același act normativ, care însă nu au fost criticate în prezenta cauză.

Or, o eventuală pronunțare asupra constituționalității dispozițiilor art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală ar avea semnificația unei sesizări din oficiu a Curții, care însă nu este posibilă, având în vedere că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată (...)”, iar, potrivit art. 29 alin. (1) din același act normativ, „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia” (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragraful 35).

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,