Decizia nr. 193/2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 131 teza finală din Codul penal

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 131 teza finală din Codul penal, excepție ridicată de Mihai-Răzvan Păun în Dosarul nr. 10.312/212/2020/a2 al Judecătoriei Constanța — Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 206D/2022.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Apreciază că soluția legislativă criticată reprezintă opțiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale. Codul penal conține un sistem sancționator specific minorilor, mai blând decât cel aplicabil majorilor, care cuprinde și reducerea termenelor de prescripție a răspunderii penale. Cauzele de întrerupere și suspendare a acestor termene, precum și efectele acestora sunt reglementate de către legiuitor cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

Prin Încheierea nr. 1.553 din 24 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 10.312/212/2020/a2, Judecătoria Constanța — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 131 teza finală din Codul penal, excepție ridicată de Mihai-Răzvan Păun într-o cauză penală în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni în stare de minoritate.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia arată că prescripția răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-și atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel pot fi realizate prevenția generală și cea specială și pot fi create, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse. Susține că dispozițiile de lege criticate sunt neclare, imprecise și imprevizibile, deoarece ignoră specificul minorității și îi expune pe minori unor sancțiuni, inclusiv unor măsuri educative, în intervale de timp care nu sunt prevăzute de legiuitor.

Judecătoria Constanța — Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că textul criticat este clar și nu lasă loc de nicio interpretare, făcând trimitere la dispozițiile art. 155 din Codul penal care reglementează cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în cazul majorilor, astfel cum aceste dispoziții au fost interpretate prin Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018. Nu se poate aprecia că norma ignoră specificul minorității, atât timp cât termenele de prescripție a răspunderii penale (în interiorul cărora ar putea interveni cazuri de întrerupere) sunt reduse cu jumătate pentru inculpații minori.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Codul penal în vigoare conține un sistem sancționator specific minorilor, mai blând, justificat prin particularitățile personalității minorului infractor, caracterizat printr-o insuficientă formare și dezvoltare biopsihică ce se reflectă în luarea și punerea în executare a hotărârii de săvârșire a faptei ilicite. Acest regim mai favorabil cuprinde și reducerea termenelor de prescripție a răspunderii penale a minorilor. Regula are ca temei specificul infracțiunilor săvârșite de minori, periculozitatea mai redusă a acestora, rezonanța socială mai mică și, în genere, posibilitatea ca fapta săvârșită de minor să dispară mai repede din conștiința colectivității. În schimb, cauzele de întrerupere sau de suspendare a termenelor de prescripție, ca și efectele acestora sunt cele aplicabile majorilor, astfel cum rezultă din norma de trimitere din cuprinsul art. 131 din Codul penal. Prin urmare, pentru a determina regimul cauzelor de întrerupere sau suspendare a termenelor de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiuni săvârșite în timpul minorității se vor aplica regulile prevăzute la art. 155 și 156 din Codul penal.

Așadar, cauzele de suspendare prevăzute în art. 155 alin. (1) din Codul penal, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, sunt incidente și în cazul prescripției răspunderii penale pentru infracțiuni săvârșite de minori, conform normei de trimitere din art. 131 din Codul penal. Prin urmare, criticile privind lipsa de claritate, precizie și previzibilitate prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituție sunt neîntemeiate.

Guvernul arată că, deși legea nu limitează numărul întreruperilor, totuși, pentru ca prin reglementarea întreruperii să nu se ajungă la însăși negarea prescripției, prin art. 155 alin. (4) din Codul penal a fost fixat un termen maxim, după a cărui expirare prescripția va opera independent de numărul întreruperilor, și anume depășirea cu încă jumătate a termenului general de prescripție. Cu alte cuvinte, prin întrerupere, prescripția nu poate fi prelungită la infinit, ci numai cu jumătate din termenul prevăzut. Nu în ultimul rând, Guvernul apreciază că soluția legislativă prevăzută la art. 131 din Codul penal reprezintă o opțiune de politică legislativă, a cărei reglementare constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, „infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora” se reglementează prin lege organică, revenind astfel legiuitorului infraconstituțional să decidă cu privire la regimul prescripției răspunderii penale a minorilor.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 131 teza finală din Codul penal, cu următorul conținut: „Termenele de prescripție a răspunderii penale, prevăzute în art. 154, se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârșirii infracțiunii erau minori și se întrerup sau se suspendă în condițiile prevăzute de lege pentru majori.”

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textul legal criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la exigențele de claritate ale legii, art. 15 referitor la neretroactivitatea legii, cu excepția legii penale mai favorabile, și art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalității infracțiunilor și pedepselor.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, în motivarea acesteia, autorul face diverse aprecieri generale despre instituția prescripției răspunderii penale. De asemenea, acesta susține că dispozițiile criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), fără ca din modalitatea de formulare a criticilor de neconstituționalitate să rezulte, în concret, în ce constă neclaritatea dispozițiilor art. 131 teza finală din Codul penal.

În acest context, Curtea constată că, prin modul general în care excepția este formulată, nu se poate desluși, în mod rezonabil, în ce anume constă pretinsa contrarietate a prevederilor criticate cu normele constituționale invocate. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curții Constituționale trebuie motivate și, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepției în ceea ce privește formularea unor motive de neconstituționalitate. Acest fapt ar avea semnificația exercitării unui control de constituționalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispozițiile art. 146 din Constituție. De altfel, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea Constituțională a statuat că orice excepție de neconstituționalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă și intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, și anume: textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat, precum și motivarea de către autorul excepției a relației de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituționalității textului criticat. În condițiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepției, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepției nu este o condiție sine qua non a existenței acesteia. De aceea, Curtea a constatat că în situația în care textul de referință invocat este suficient de precis și clar, astfel încât instanța constituțională să poată reține în mod rezonabil existența unei minime critici de neconstituționalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepția de neconstituționalitate și să considere, deci, că autorul acesteia a respectat și a cuprins în excepția ridicată cele trei elemente menționate.

Așa fiind, Curtea constată că, în prezenta cauză, indicarea temeiurilor constituționale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autor. În același sens a statuat Curtea și prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condițiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că „sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți” (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008).

Dat fiind caracterul general al textelor constituționale invocate, precum și lipsa explicitării pretinsei relații de contrarietate a dispozițiilor legale criticate față de acestea, Curtea reține că nu se poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituționalitate, astfel încât constată că este inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 131 teza finală din Codul penal.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,