Decizia nr. 192 din 5 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) și ale art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) și ale art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Andrei Seto în Dosarul nr. 759/110/2021/a1 al Curții de Apel Bacău — Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 71D/2022.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate. Apreciază că autorul excepției, pe de o parte, solicită completarea dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, în ceea ce privește dispozițiile art. 148 alin. (1) și (3) din același act normativ, critică analiza realizată în apel de către instanța judecătorească. În subsidiar, invocă, în susținerea constituționalității dispozițiilor de lege criticate, deciziile Curții Constituționale nr. 662 din 28 noiembrie 2023 și nr. 50 din 4 februarie 2020, precum și Decizia nr. 64 din 2 octombrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Prin Încheierea din 26 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 759/110/2021/a1, Curtea de Apel Bacău — Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) și ale art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Andrei Seto într-o cauză penală având ca obiect soluționarea contestației împotriva încheierii penale pronunțate în etapa camerei preliminare.

În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală se arată că, potrivit art. 129 din Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Astfel, legiuitorul nu poate suprima dreptul substanțial al unei părți interesate de a exercita căile de atac și nici nu poate restrânge exercițiul acestui drept decât în condițiile restrictive stabilite prin art. 53 din Constituție. Or, încheierea de soluționare a cererii de recuzare reprezintă o hotărâre judecătorească, prin care se soluționează un incident procedural. Se invocă jurisprudența Curții Constituționale, spre exemplu, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, Decizia nr. 176 din 24 martie 2005, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 și Decizia nr. 266 din 7 mai 2014. Se susține că, în materie civilă, legiuitorul a respectat dreptul părții de a ataca încheierea de respingere a cererii de recuzare, context în care nu se justifică o deosebire de tratament pentru părțile unui contencios penal, măsura fiind discriminatorie.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală, autorul arată că, în cauza sa, procurorul a autorizat folosirea de către colaboratorul cu identitate reală a dispozitivelor pentru obținerea de fotografii și înregistrări, fără ca măsura să fi fost supusă controlului judecătoresc prealabil. Așa fiind, dispozițiile art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care permit folosirea de dispozitive tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio și video de către investigatorul sub acoperire, fără un control judecătoresc exercitat a priori. Se face referire la Decizia Curții Constituționale nr. 50 din 4 februarie 2020. Este evident că autorizarea și folosirea de către investigatorul sub acoperire (colaborator) a mijloacelor de supraveghere tehnică, subsecvent emiterii unui mandat de supraveghere și fără un prealabil control judecătoresc, sunt contrare exigențelor constituționale privitoare la un proces echitabil și la dreptul la viață privată, fiind o măsură intruzivă arbitrară.

Curtea de Apel Bacău — Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, contrar dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu și-a exprimat opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul, invocând Decizia nr. 462 din 25 iunie 2020, apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. Prin trimiterea pe care o face la art. 141 din același act normativ, textul de lege criticat permite, și în ipoteza utilizării investigatorilor sau colaboratorilor, ca măsurile de supraveghere tehnică să poată fi dispuse și de către procuror pe o durată de maximum 48 de ore. Această posibilitate este însă o excepție de la regula consacrată de art. 140 din Codul de procedură penală. Raționamentul care a stat la baza acestei opțiuni de reglementare, și anume ca — prin excepție — măsurile de supraveghere tehnică să poată fi dispuse și de către procuror, se bazează pe împrejurările concrete care se pot ivi în legătură cu o cauză penală și care reclamă urgența măsurii. Astfel, situații în care întârzierea obținerii autorizației din partea judecătorului de drepturi și libertăți ar conduce la întârzierea substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor sau ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora fac ca nereglementarea posibilității dispunerii de urgență, în mod provizoriu, a măsurii de către procuror să poată aduce grave prejudicii activității de urmărire penală.

Cu alte cuvinte, legiuitorul s-a văzut în situația de a pune în balanță două valori constituționale distincte, înfăptuirea justiției prin stabilirea adevărului judiciar și dreptul la viață privată al persoanelor. Soluția nu putea fi decât una singură, în deplină concordanță cu art. 53 din Constituție, și anume restrângerea dreptului la viață privată, limitare necesară în vederea asigurării desfășurării instrucției penale și, în opinia noastră, proporțională cu scopul urmărit.

Mai mult, pentru a însoți această restrângere de suficiente garanții, legiuitorul a reglementat în mod expres caracterul provizoriu al măsurii dispuse de procuror (maximum 48 de ore), condiționând-o de existența urgenței, precum și de cerința confirmării măsurii de către judecătorul de drepturi și libertăți. Totodată, pentru ca aceste garanții să aibă caracter efectiv, art. 141 alin. (6) din Codul de procedură penală prevede ca, în cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți infirmă măsura luată de către procuror, să dispună și distrugerea probelor obținute în temeiul măsurii.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 68 alin. (7) și ale art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut:

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele legale criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la un proces echitabil, art. 26 referitor la dreptul la viață privată, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 129 referitor la folosirea căilor de atac.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea reglementează caracterul definitiv al încheierii prin care se soluționează cererea de recuzare. Totodată, Curtea reține că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată într-o cauză penală având ca obiect soluționarea contestației împotriva încheierii penale pronunțate în etapa camerei preliminare. Analizând atât încheierea contestată, cât și încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituțională, instanța de contencios constituțional constată că din acestea nu rezultă că a fost formulată o cerere de recuzare de către autorul excepției de neconstituționalitate.

Referitor la condiția de admisibilitate privind relevanța unei excepții de neconstituționalitate, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că prima teză a art. 146 lit. d) din Constituție, privind excepția de neconstituționalitate ridicată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, reglementează un control de constituționalitate a posteriori, concret și incident, ce presupune existența sine qua non a unui litigiu pendinte, în cadrul căruia să se invoce neconstituționalitatea unor acte normative de reglementare primară care să aibă legătură cu soluționarea acestuia (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 338 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 14 noiembrie 2013, Decizia nr. 108 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 8 iunie 2017, paragraful 21, sau Decizia nr. 713 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 19 aprilie 2018, paragraful 22). Acest control de constituționalitate este a posteriori, pentru că vizează acte normative de reglementare primară intrate în vigoare. De asemenea, este un control concret, pentru că pornește de la un litigiu concret, aflat pe rolul unei instanțe judecătorești, aceasta din urmă sesizând judecătorul constituțional doar cu soluționarea chestiunii de constituționalitate, adică a raportului abstract de conformitate a actului de reglementare primară cu Constituția. În sfârșit, este un control incident, pentru că apare în cadrul unui litigiu pendinte pe rolul unei instanțe judecătorești, dar nu poate fi soluționat de aceasta, ci trebuie deferit Curții Constituționale, care îl va soluționa fără a cunoaște sau a interveni pe fondul cauzei litigioase care l-a determinat. Însă Curtea Constituțională nu poate analiza conformitatea unor acte normative cu Constituția în absența unei legături relevante între excepția de neconstituționalitate ridicată și procesul pendinte. Prin urmare, Curtea a constatat că, de principiu, condiționarea sesizării sale cu o excepție de neconstituționalitate de legătura dispoziției legale criticate cu soluționarea cauzelor reprezintă un aspect esențial al acestui tip de control de constituționalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 710 din 2 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 17 martie 2022, paragraful 17). Curtea a mai stabilit că „legătura cu soluționarea cauzei”, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun aceste dispoziții legale în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014).

Prin urmare, Curtea constată că normele criticate, raportate la obiectul cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate, nu au legătură cu soluționarea acesteia, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, și, în consecință, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală, Curtea observă că autorul acesteia nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci este nemulțumit, în realitate, de modul de interpretare și aplicare a legii de către organele judiciare. Or, în această privință, Curtea a statuat în repetate rânduri că nu este competentă să se pronunțe asupra aspectelor ce țin de aplicarea legii, acestea urmând să fie soluționate de către judecătorul de cameră preliminară, respectiv de către instanța de judecată. În cazuri similare, Curtea a reținut că a răspunde criticilor autorilor excepției într-o atare situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege (de exemplu, Decizia nr. 524 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 13 ianuarie 2020, paragraful 16, Decizia nr. 246 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 31 iulie 2020, paragraful 16, și Decizia nr. 212 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 30 august 2022, paragraful 12).

Curtea a reținut că interpretarea normelor de lege este operațiunea de stabilire a conținutului și a sensului la care acestea se referă și este o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii în situația de fapt concretă din cauză, instanța de judecată fiind ținută să aplice, în acest scop, metodele de interpretare a normelor juridice. Așa cum a stabilit Curtea Constituțională, în mod constant, în jurisprudența sa, interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind o fază indispensabilă procesului de aplicare a legii. Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale — se arată în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, paragraful 34 —, în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară (a se vedea, în același sens, și Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, sau Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010).

În consecință, problema de drept invocată de autorul excepției de neconstituționalitate și dedusă spre soluționare Curții Constituționale este, în realitate, una de interpretare și de aplicare a normelor de lege la cazul concret dedus judecății instanței care a sesizat Curtea Constituțională. În cazul în care practica judiciară vădește o interpretare neunitară, Constituția, prin art. 126 alin. (3), atribuie Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar nu Curții Constituționale, competența de a stabili interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,