Decizia nr. 191 din 5 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepție ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească în Dosarul nr. 10.670/236/2020/a1 al Judecătoriei Giurgiu — Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.080D/2020.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate. Apreciază că autoarea excepției este nemulțumită de modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale criticate. Interpretarea conținutului normelor criticate ține de competența strictă a instanțelor judecătorești. Totodată, arată că autoarea solicită și modificarea normelor procesual penale criticate. Referitor la acest aspect, reprezentanta Ministerului Public indică Decizia nr. 23 din 4 mai 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală în sensul neverificării actului prin care procurorul remediază neregularitățile rechizitoriului.

Prin Încheierea din 5 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 10.670/236/2020/a1, Judecătoria Giurgiu — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepție ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească într-o cauză penală aflată în etapa camerei preliminare.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, plecând de la dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și ale art. 285 alin. (1) din Codul de procedură penală, autoarea excepției apreciază că activitatea procurorului se rezumă la urmărirea penală, fază procesuală care debutează cu sesizarea organului de urmărire penală prin unul dintre modurile prevăzute la art. 288 și următoarele din Codul de procedură penală și se finalizează prin soluționarea cauzei cu care a fost învestit cu una dintre soluțiile de netrimitere în judecată — clasare sau renunțare —, respectiv emiterea rechizitoriului prin care dispune trimiterea în judecată, potrivit art. 314 alin. (1) lit. a) și b) și art. 327 lit. a) din același act normativ.

Arată că legiuitorul, în aplicarea principiului separației funcțiilor judiciare, îi conferă procurorului competența funcțională raportat strict la faza de urmărire penală. Cu toate acestea, din conținutul art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală reiese că procurorul poate remedia neregularitățile actului de sesizare și comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.

Făcând referire la exigențele constituționale privind calitatea legii, apreciază că principiul legalității este aplicabil mutatis mutandis și în faza camerei preliminare, în care judecătorul realizează verificarea legalității rechizitoriului și a probelor. Orice act de dispoziție trebuie să se ralieze pe deplin principiului legalității, astfel încât legea să își atingă scopul pentru care a fost instituită, iar părțile și participanții în procesul penal să se poată bucura de exercitarea drepturilor procesuale, inclusiv prin solicitarea aplicării sancțiunilor prevăzute de art. 280-282 din Codul de procedură penală privind nulitățile.

Or, textul de lege criticat nu precizează care este natura juridică a actului de îndreptare a neregularității rechizitoriului, având în vedere că este un act emis de procuror în exercitarea funcției judiciare de urmărire penală, singura exercitată de procuror însă din punct de vedere temporal, emis în faza camerei preliminare. Astfel, în mod obiectiv se poate naște un dubiu cu privire la funcția exercitată de procuror la momentul îndreptării neregularității actului de sesizare a instanței. Întrucât actul de dispoziție al procurorului nu poate fi decât unul emis în exercitarea funcției judiciare de urmărire penală, natura juridică pare să fie una a unui act de urmărire penală, potrivit textului de lege. Consecința imediată este că actul de îndreptare se supune regimului general al actelor de urmărire penală, inclusiv în ceea ce privește posibilitatea verificării sub aspectul legalității și temeiniciei de către procurorul ierarhic superior ori al exercitării plângerii la procurorul ierarhic superior.

Menționează diverse opinii asupra naturii juridice a actului de îndreptare a neregularității rechizitoriului, apreciind că acesta intră în categoria actelor procesuale de dispoziție, ce exprimă manifestarea de voință a procurorului într-un sens sau altul, ca singur titular al acțiunii penale și al dreptului de sesizare a instanței.

Susține că în cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, procurorul a îndreptat neregularitățile și a schimbat obiectul și limitele judecății, astfel că se ridică problema posibilității de a se modifica inclusiv elemente privind calificarea juridică a unei infracțiuni pentru care s-a dispus anterior trimiterea în judecată, mai ales în lipsa comunicării oficiale a acestei noi încadrări inculpatului printr-un act de îndreptare a erorii materiale. Făcând referire la diverse elemente de fapt, reține că actul de îndreptare a neregularității nu se poate încadra în limitele impuse de art. 277-279 din Codul de procedură penală privind actele procedurale, iar, în baza principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, noțiunea de îndreptare a unui act procedural nu poate fi extinsă la actele procesuale.

În continuare, arată că prin schimbarea calificării juridice de către procuror prin actul de îndreptare a fost schimbată natura acuzației, fără ca aceasta să i se aducă la cunoștință inculpatului de către procuror, apreciind că prin această modalitate s-au încălcat Decizia Curții Constituționale nr. 90 din 28 februarie 2017, Decizia Curții Constituționale nr. 599 din 21 octombrie 2014, Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Adrian Constantin împotriva României, și Hotărârea nr. 1.050 din 24 februarie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția penală.

Susține că din hotărârile și deciziile anterior menționate, al căror raționament se aplică mutatis mutandis și în prezenta cauză, reiese că procurorul avea obligația de a informa inculpatul cu privire la noua calificare juridică, astfel încât acesta să își poată exercita apărarea în concret, Curtea europeană apreciind, cu valoare de principiu, că lipsa informării conduce la nerespectarea garanțiilor procedurale menite să îi ofere inculpatului dreptul de a se apăra cu privire la temeiul legal și factual al acuzației.

Invocă dispozițiile art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală, prezintă succesiunea cronologică a actelor organelor de urmărire penală și concluzionează că inculpatului nu i-a fost asigurat dreptul de a dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării, dar în mod obiectiv se poate afirma că nici cel mai diligent inculpat care ar fi beneficiat de asistență juridică de specialitate nu ar fi avut posibilitatea exercitării apărării, cu atât mai mult cu cât se afla în stare de arest preventiv, împrejurări ce afectează iremediabil dreptul la un proces echitabil, în componenta dreptului la apărare, după cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunțată în Cauza Adrian Constantin împotriva României.

Plecând de la cele anterior prezentate, judecătorul de cameră preliminară apreciază că actul emis de procuror în prezenta cauză este unul procesual de dispoziție, prin care modifică acuzația, astfel că nu poate face corp comun cu rechizitoriul, care este un act procedural. În acest context, prezintă mai multe ipoteze referitoare la posibilitatea invocării nulității relative sau absolute în această situație.

În continuare, arată că subordonarea ierarhică a procurorilor este un principiu specific activității unităților de parchet, instituită în scopul unității de acțiune a Ministerului Public, și presupune că dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii aflați în subordine. În dezvoltarea acestui principiu și pentru a da eficiență preeminenței dreptului, legiuitorul a prevăzut calea de atac a plângerii împotriva actelor procurorului, instituție expres reglementată la art. 339 din Codul de procedură penală. Procurorul ierarhic superior verifică legalitatea măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta la sesizarea oricărei persoane care a suferit o vătămare a intereselor sale legitime sau din oficiu.

Viza de legalitate și temeinicie a procurorului ierarhic superior, conform art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, privește confirmarea garanției că instrumentarea cauzei s-a făcut cu respectarea legii, iar probatoriul este temeinic, în măsură să susțină acuzația pentru care inculpatul este trimis în judecată. Viza nu validează substanța dosarului ori concluziile actului de sesizare al instanței.

Lipsa exercitării controlului ierarhic din partea procurorului ierarhic superior supune inculpatul la a discuta pe marginea actului de îndreptare a neregularității, nelegal întocmit din punctul său de vedere, în care acesta din urmă are sarcina probei, și nu se mai află în situația pur pasivă specifică prezumției de nevinovăție, ci este nevoit să argumenteze nelegalitatea ori netemeinicia acestuia.

Lipsa verificării efectuate de procurorul ierarhic superior eludează principiul unității de acțiune al parchetelor, prin aceea că procurorul realizează un act de dispoziție cu care învestește instanța de judecată, fără ca procurorul ierarhic superior să se pronunțe în vreun fel. De aceea, se impune verificarea actului de îndreptare a neregularității sub aspectul legalității și temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, similar celei realizate asupra rechizitoriului.

Neclaritățile ori lipsurile art. 345 alin. (3) din Codul procedură penală afectează în mod direct drepturile procesuale ale părților, care nu se pot bucura de previzibilitatea legii.

Face referire la jurisprudența Curții Constituționale și la cea a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia clarității și previzibilității actelor normative, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: „În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare sau în cazul în care sancționează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare și comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.”

Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că textele legale criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la cerințele de calitate a legii și în art. 132 alin. (1) referitor la statutul procurorilor. Întrucât se invocă și încălcarea art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea reține drept normă de referință și art. 21 alin. (3) din Constituție, astfel cum se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1), și prin prisma exigențelor art. 6 paragraful 1 din Convenția antereferită.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că judecătorul de cameră preliminară formulează criticile de neconstituționalitate din trei perspective, solicitând, în esență: (1) să pronunțe o decizie prin care aceasta să stabilească natura juridică a actului de îndreptare a neregularității rechizitoriului, având în vedere că este un act emis de procuror în exercitarea funcției judiciare de urmărire penală, singura exercitată de procuror, însă din punct de vedere temporal, emis în faza camerei preliminare; (2) să constate că inculpatului nu i-a fost asigurat dreptul de a dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării în condițiile în care, în cauză, prin schimbarea calificării juridice de către procuror prin actul de îndreptare, a fost schimbată natura acuzației, fără ca aceasta să i se aducă la cunoștință inculpatului; (3) să constate că se impune verificarea actului de îndreptare a neregularității sub aspectul legalității și temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, similar celei realizate asupra rechizitoriului.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că problemele ce fac obiectul sesizării sale sunt, în realitate, unele de interpretare și de aplicare a normelor de lege, iar nu unele ce țin de resortul contenciosului constituțional.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că interpretarea normelor de lege este operațiunea de stabilire a conținutului și a sensului la care acestea se referă și este o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii în situația de fapt concretă din cauză, instanța de judecată fiind ținută să aplice în acest scop metodele de interpretare a normelor juridice. Așa cum a stabilit Curtea Constituțională în mod constant în jurisprudența sa, interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă a procesului de aplicare a legii. Totodată, Curtea a statuat că, în conformitate cu principiile enunțate în teoria generală a dreptului, norma juridică se interpretează în mod sistematic prin coroborare cu alte dispoziții normative care țin de aceeași instituție juridică sau de aceeași ramură de drept. Rațiunea procedeelor sistematice de interpretare se întemeiază pe natura sistemică a ansamblului normelor de drept, în care normele se află într-o legătură funcțională, caracteristică elementelor unei structuri. Așa fiind, fiecare normă se completează prin celelalte și își dezvăluie întregul sens în cadrul sistemului de norme care este dreptul. În acest context, norma criticată nu poate fi privită în mod individual, izolat, ci se va interpreta în mod sistematic, prin coroborare cu celelalte prevederi normative din actul în care se regăsește (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 144 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 16 aprilie 2019, paragraful 68).

Totodată, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la competența exclusivă a instanțelor judecătorești de a soluționa probleme care țin de interpretarea și/sau aplicarea legii. Astfel, Curtea s-a pronunțat în sensul că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta asigură controlul de constituționalitate a legilor, a ordonanțelor Guvernului, a tratatelor internaționale și a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispozițiile și principiile Constituției. Așadar, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte aplicarea și interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al instanței de judecată care judecă fondul cauzei, precum și, eventual, al instanțelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, respectiv al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale (Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 14).

De altfel, prin Decizia nr. 23 din 4 mai 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 4 iulie 2022, instanța supremă a statuat că actul prin care procurorul remediază neregularitățile rechizitoriului, în condițiile prevăzute de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, nu este supus verificării pentru legalitate și temeinicie de către procurorul ierarhic superior.

Având în vedere că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, iar nu asupra modului de interpretare și aplicare a legii în concret într-o cauză, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,