Decizia nr. 181/2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Excepția a fost ridicată de Sorin Ioan Fodor în Dosarul nr. 4.812/111/2021 al Tribunalului Bihor — Secția I civilă și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.823D/2022.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent precizează că autorul a depus note scrise în sensul admiterii excepției.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției, având în vedere că autorul solicită modificarea perioadei de muncă.

Prin Încheierea din 18 mai 2022, pronunțată în Dosarul nr. 4.812/111/2021, Tribunalul Bihor — Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 45 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Excepția a fost ridicată de Sorin Ioan Fodor într-o cauză având ca obiect calculul drepturilor de pensie.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că textul criticat creează un regim discriminatoriu între salariații care au desfășurat activitate în baza unui singur contract individual de muncă, cu normă întreagă sau cu timp parțial, și cei care, în aceeași perioadă, au desfășurat activitate atât în baza unui contract individual de muncă cu normă întreagă, cât și în baza unui contract individual de muncă cu timp parțial.

În cazul unui salariat care a încheiat numai contract individual de muncă cu timp parțial, perioada în care contractul individual de muncă a fost în vigoare este valorificată ca stagiu de cotizare la fel ca în cazul unui contract individual de muncă cu normă întreagă. În cazul persoanelor care, în afară de contractul individual de muncă cu normă întreagă, au desfășurat activitate în aceeași perioadă în temeiul unor contracte individuale de muncă cu timp parțial, această muncă suplimentară nu se reflectă într-o creștere a perioadei care reprezintă stagiu de cotizare, deși inclusiv pentru veniturile realizate în baza contractelor individuale de muncă cu timp parțial s-au achitat contribuții de asigurări sociale.

Altfel spus, dacă unui salariat care a avut încheiat doar contract individual de muncă cu timp parțial i se valorifică perioada respectivă ca și cum ar fi lucrat cu normă întreagă, în cazul unui salariat care a lucrat o normă întreagă și, suplimentar, a avut un contract cu timp parțial, ar trebui să i se valorifice perioada respectivă de timp ca și cum ar fi lucrat două norme.

Autorul excepției solicită Curții Constituționale să aibă în vedere art. 111 și 133 din Codul muncii, precum și Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, care definesc timpul de muncă și perioada de repaus, precum și definițiile din cuprinsul art. 3 din Legea nr. 263/2010.

Art. 106 alin. (1) din Codul muncii stabilește că salariatul încadrat cu contract de muncă cu timp parțial se bucură de drepturile salariaților cu normă întreagă, ceea ce presupune că perioada în care a lucrat cu timp parțial, suplimentar față de norma întreagă, trebuie să fie valorificată. Câtă vreme această perioadă este echivalată unei norme întregi în cazul salariaților care au avut numai contract individual de muncă cu timp parțial, la fel este necesar să fie valorificată corespunzător unei norme întregi, suplimentare, și perioada în care un salariat a cumulat un contract individual de muncă cu normă întreagă cu un contract individual de muncă cu timp parțial.

Soluția este justificată și având în vedere uzura suplimentară pe care o presupune prestarea muncii în baza unor contracte individuale de muncă concomitente, dintre care unul cu normă întreagă. Astfel, un salariat care desfășoară activitate în baza a două contracte este nevoit să renunțe la timpul liber, dar să presteze o muncă suplimentară, ceea ce are consecințe asupra posibilității sale de recuperare, a timpului pe care îl poate petrece cu familia sau desfășurând alte activități, în afara timpului de muncă; în situația actuală, modul de aplicare și interpretare a prevederilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 este discriminatoriu.

Or, vechimea în muncă se calculează raportat la perioada în care o persoană a desfășurat o activitate în temeiul unui contract de muncă, perioadă de timp calculată pe zile, săptămâni, luni și ani, iar nu pe ore efectiv lucrate. Art. 16 alin. (5) din Codul muncii nu face nicio diferență în ceea ce privește tipul contractului, respectiv dacă este vorba despre un contract individual de muncă cu normă întreagă sau unul cu timp ubi lex non parțial, sens în care devine aplicabil și principiul distinguit, nec nos distinguere debemus.

Dreptul de proprietate se încalcă deoarece, deși salariații discriminați achită contribuțiile de asigurări sociale atât în baza contractului individual de muncă cu normă întreagă, cât și în baza contractului individual de muncă cu timp parțial, ei nu vor beneficia de dreptul lor de a încasa pensia pentru care au contribuit decât în aceleași condiții ca salariații aflați în prima situație. Or, având în vedere achitarea unei contribuții suplimentare de asigurări sociale și uzura suplimentară determinată de prestarea muncii în baza unor contracte individuale de muncă concomitente, s-ar impune ca modalitatea de calcul al stagiului de cotizare și, deci, nașterea dreptului la pensie să se facă prin luarea în considerare de două ori a perioadei lucrate, întrucât în această perioadă au fost achitate contribuții de asigurări de sănătate atât în baza contractului individual de muncă cu normă întreagă, cât și în baza unuia cu timp parțial.

Tribunalul Bihor — Secția I civilă apreciază că excepția este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, având următorul conținut: „În sistemul public de pensii stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuția la bugetul asigurărilor sociale de stat de către asigurat și, după caz, de către angajator.”

Curtea observă că, ulterior sesizării sale, Legea nr. 263/2010 a fost abrogată prin art. 168 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1089 din 4 decembrie 2023, însă, având în vedere cele reținute prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea va analiza dispozițiile legale cu care a fost sesizată.

Autorul excepției apreciază că textul criticat este contrar prevederilor constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi și ale art. 44 referitor la garantarea dreptului de proprietate privată. Totodată, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea discriminării și cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție referitor la protecția proprietății.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta este inadmisibilă, deoarece autorul pune în discuție o chestiune de aplicare a normelor relevante din Legea nr. 263/2010 la calculul pensiei sale.

Autorul excepției nu realizează că noțiunea de stagiu de cotizare, deși fundamentală pentru acordarea pensiei în sistemul public de pensii, nu este direct relevantă pentru cuantumul pensiei calculat de către casa de pensii în cazul oricărui asigurat. Legea nr. 263/2010 condiționează realizarea unui stagiu cu o anumită durată pentru a considera validă asigurarea riscurilor. Noțiunea de stagiu de cotizare nu are, deci, relevanță directă asupra cuantumului pensiei, ci este condiția necesară pentru acordarea pensiei, indiferent de cuantum.

Prevederile din Legea nr. 263/2010 direct relevante pentru soluționarea prezentei excepții sunt cele ale art. 96 alin. (2), anterior citate. Curtea observă că textul criticat nu face nicio referire la situația celor care realizează venituri din contracte cu normă întreagă sau redusă. Evident, cum în mod corect subliniază autorul excepției, contribuția de asigurări sociale nu se datorează in personam, ci in rem, deci ținându-se seama de natura veniturilor realizate, dacă sunt sau nu susceptibile de a fi „grevate” de sarcina fiscală a contribuției de asigurări sociale, independent de împrejurarea pe care o aduce în discuție autorul, adică dacă una și aceeași persoană realizează mai multe astfel de venituri. Ca atare, nu există niciun motiv ca sintagma câștigului salarial brut din cuprinsul art. 96 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 să fie interpretată în sensul că acest câștig se referă la un singur venit sau mai multe astfel de venituri.

Prin urmare, autorul excepției confundă două concepte distincte în configurația calculului pensiei: nu prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 pe care le critică, în mod formal, ar fi „vinovate” în concepția autorului de presupusa „culpă” că la calcularea pensiilor nu s-ar putea ține seama de mai multe contracte de muncă în baza cărora a realizat venituri care, la rândul lor, au fost temeiul achitării contribuției de asigurări sociale. În realitate, ținând seama de nemulțumirea sa reală și de natura criticilor sale, ar fi trebuit să vizeze, mai degrabă, dispozițiile art. 96 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 sau, eventual, cele ale art. 96 alin. (3) din aceeași lege, din cauza unei pretinse omisiuni că nu se prevede în mod expres că nu doar veniturile asigurate în baza unui contract de asigurare socială se cumulează, în vederea calculării pensiei, la veniturile de natura celor prevăzute de Codul fiscal pentru care se datorează contribuția de asigurări sociale, ci chiar aceste din urmă venituri realizate în temeiul unor contracte de muncă distincte.

Așa cum Curtea a statuat în mod constant în jurisprudența sa, chestiunile de soluționare a aspectelor care vizează, în realitate, modul de interpretare și aplicare a legii revin autorităților publice competente, iar, în caz de litigiu, instanțelor judecătorești (a se vedea Decizia nr. 256 din 20 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 20 iulie 2021, paragraful 31, sau Decizia nr. 888 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 31 martie 2021, paragraful 25).

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,