Decizia nr. 162/2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. f), în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 279/2022 pentru modificarea art. 281 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și ale art. 286 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. f) și ale art. 286 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală. Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală a fost ridicată de Candăr Claudiu, iar cea a dispozițiilor art. 286 alin. (2) lit. a) din același act normativ a fost ridicată de Pelei Ioan Flavius în Dosarul nr. 54/62/2021/a1 al Curții de Apel Brașov — Secția penală și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.646D/2021.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 286 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, în acord cu cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 48 din 18 februarie 2025. În ceea ce privește prevederile art. 281 alin. (1) lit. f) din același cod, solicită respingerea excepției, ca neîntemeiată, făcând referire la Decizia nr. 133 din 21 martie 2023.

Prin Încheierea din 8 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 54/62/2021/a1, Curtea de Apel Brașov — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. f) și ale art. 286 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Candăr Claudiu și, respectiv, de Pelei Ioan Flavius într-o cauză având ca obiect soluționarea contestațiilor formulate de aceștia împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară pronunțate potrivit art. 346 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, referitor la dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, autorul acesteia, Candăr Claudiu, apreciază, în esență, că textul criticat este neconstituțional întrucât restrânge dreptul la apărare la simpla asistență a suspectului sau inculpatului, deși avocatul are dreptul să îl reprezinte pe acesta, inclusiv prin participarea la actele de urmărire penală și prin consultarea dosarului. Menționează că, în practică, se întâlnesc frecvent situații în care organele de urmărire penală nu anunță avocatul pentru a participa la aceste acte, bazat pe faptul că o astfel de omisiune se sancționează doar cu nulitate relativă.

În ceea ce privește prevederile art. 286 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, autorul excepției, Pelei Ioan Flavius, precizează că sintagma „data emiterii” din cuprinsul acestora este lipsită de claritate și previzibilitate. Susține că sintagma poate conduce la situația în care mai multe ordonanțe sunt emise în aceeași zi, făcând astfel imposibilă stabilirea cronologiei acestor acte și, implicit, verificarea legalității acestora prin raportare la elemente obiective de către judecătorul de cameră preliminară. Totodată, solicită Curții să clarifice interpretarea sintagmei, stabilind că prin „dată” se înțelege anul, luna, ziua, ora și minutul emiterii ordonanței. De asemenea, solicită să se precizeze care este sancțiunea aplicabilă în situația în care organele judiciare nu indică în mod precis momentul emiterii ordonanței pe parcursul urmăririi penale.

Curtea de Apel Brașov — Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este, în principal, inadmisibilă și, în subsidiar, neîntemeiată. Cu privire la inadmisibilitatea excepției, opinează că autorii solicită, în esență, completarea dispozițiilor legale, în sensul includerii în rândul nulităților absolute a încălcării dreptului la apărare prin neparticiparea avocatului la activitățile la care avea dreptul, în limitele prevăzute de art. 92 din Codul de procedură penală, precum și prin nesocotirea dreptului acestuia de a consulta dosarul, în sensul art. 94 din Codul de procedură penală. În ceea ce privește pretinsa lipsă de claritate și previzibilitate a textelor de lege criticate, apreciază că acestea au fost redactate cu suficientă claritate și precizie, astfel încât orice persoană să înțeleagă garanțiile dreptului la apărare, dar și conținutul actelor de urmărire penală.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, conform încheierii de sesizare, îl reprezintă dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. f) și ale art. 286 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală.

Ulterior sesizării, art. 281 alin. (1) lit. f) a fost modificat succesiv, atât prin Legea nr. 279/2022 pentru modificarea art. 281 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 967 din 4 octombrie 2022, cât și prin art. II pct. 5 din Legea nr. 217/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și a Legii audiovizualului nr. 504/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 11 iulie 2023.

Raportat la Decizia Curții nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, instanța de control constituțional este legal învestită să soluționeze prezenta excepție de neconstituționalitate. Având în vedere cele menționate, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 279/2022, precum și ale art. 286 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut:

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) și (5) referitor la principiile generale ale statului român, în art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, astfel cum acesta se interpretează în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție și prin prisma exigențelor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și în art. 24 — Dreptul la apărare.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că prevederile art. 286 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală sunt criticate din perspectiva lipsei de claritate, precizie și previzibilitate, autorul excepției apreciind că sintagma „data emiterii” din cuprinsul acestora este ambiguă, instanța de control constituțional fiind solicitată să statueze că acest text de lege este constituțional numai în măsura în care se interpretează în sensul că prin „dată” se înțelege anul, luna, ziua, ora și minutul emiterii ordonanței, precum și să precizeze care este sancțiunea aplicabilă în situația în care organele judiciare nu indică în mod precis momentul emiterii ordonanței pe parcursul urmăririi penale.

În fapt, autorul excepției reclamă că ordonanța de începere a urmăririi penale in rem cu privire la infracțiunea de braconaj, precum și ordonanța de extindere a urmăririi penale cu privire la infracțiunea de influențare a declarațiilor par să fi fost emise de același organ de urmărire penală la data de 3 noiembrie 2018, ora 10:00, în condițiile în care procesul-verbal de sesizare din oficiu este redactat olograf, la fața locului, iar ordonanțele sunt tehnoredactate și conțin inclusiv numărul unic de dosar alocat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rupea.

În raport cu criticile formulate, Curtea constată că acestea vizează, în realitate, aspecte ce țin de interpretarea și aplicarea dispozițiilor criticate. Instanța de contencios constituțional s-a pronunțat cu privire la competența exclusivă a instanțelor judecătorești de a soluționa probleme care țin de interpretarea și/sau aplicarea legii, în condițiile în care, potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta asigură controlul de constituționalitate a legilor, a ordonanțelor Guvernului, a tratatelor internaționale și a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispozițiile și principiile Constituției. Așadar, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte aplicarea și interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al instanței de judecată care judecă fondul cauzei, precum și, eventual, al instanțelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, respectiv al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale (Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 14).

De asemenea, eventualele neregularități sau erori materiale apărute în practică la întocmirea acestor acte pot fi reclamate de persoanele interesate prin excepții sau apărări formulate în cauzele respective și analizate de organele judiciare competente, fără să fie necesară sesizarea Curții Constituționale prin ridicarea unei excepții de neconstituționalitate și fără ca aceste aspecte să prezinte relevanță constituțională (în acest sens, a se vedea și Decizia nr. 48 din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 25 august 2025, paragrafele 31-33). Prin urmare, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 286 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

Cu privire la dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 279/2022, Curtea observă că autorul acesteia reclamă restrângerea dreptului la apărare la simpla asistență a suspectului sau inculpatului, din partea avocatului, deși acesta din urmă are dreptul să-l reprezinte, inclusiv prin participarea la actele de urmărire penală și prin consultarea dosarului. Se susține că în practică se întâlnesc frecvent situații în care organele de urmărire penală nu anunță avocatul pentru a participa la aceste acte, bazat pe faptul că o astfel de omisiune se sancționează doar cu nulitate relativă.

Curtea s-a mai pronunțat asupra textului criticat în raport cu critici similare, reținând că asistența juridică obligatorie este o opțiune legislativă. Instanța de control constituțional a arătat că exercitarea dreptului la apărare, consacrat de dispozițiile constituționale ale art. 24, trebuie să fie una efectivă, ceea ce presupune că în anumite cazuri prezența unui apărător este elementul necesar pentru stabilirea efectivității acestui drept. Aceasta, deoarece prin „asistarea” inculpatului de către apărător se înțelege nu numai prezența fizică a acestuia, în cauzele prevăzute de lege, ci și „acordarea asistenței juridice”, deci acordarea de sfaturi inculpatului în ceea ce privește acțiunile pe care trebuie să le întreprindă în proces și exercitarea drepturilor procesuale ale acestuia. În aceste condiții, Curtea a stabilit că prin reglementarea unui caz în care asistența juridică este obligatorie legiuitorul a prezumat că dreptul la apărare nu poate fi exercitat în mod efectiv decât prin prezența apărătorului (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, paragraful 36).

Totodată, din economia dispozițiilor art. 90 din Codul de procedură penală, Curtea a reținut că legiuitorul a reglementat obligativitatea asistenței juridice, iar nu a reprezentării, iar nulitatea intervine numai pentru situațiile în care părțile sunt prezente, dar neasistate. Astfel, lipsa apărătorului nu este caz de nulitate absolută când și partea lipsește, fără a avea un reprezentant (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, precitată, paragraful 24).

De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea a mai reținut că asistența juridică obligatorie presupune obligații pentru organele judiciare, corelative drepturilor suspectului, inculpatului și celorlalte părți din procesul penal, și implică respectarea drepturilor apărătorului, prevăzute la art. 92, 94 și 95 din cap. VII al titlului III al părții generale a Codului de procedură penală. Totuși, nerespectarea acestor drepturi nu se poate converti, în mod automat, într-un caz de nulitate absolută, ci poate atrage doar nulitatea relativă, care presupune dovada unei vătămări. Astfel, în situația în care nu este respectată solicitarea avocatului suspectului sau inculpatului, al persoanei vătămate, al părții civile sau al părții responsabile civilmente de a fi informat cu privire la data și ora efectuării unui act de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți sau i se încalcă dreptul de a consulta dosarul, acesta are la dispoziție plângerea prevăzută de art. 336 și 339 din Codul de procedură penală, ce va fi soluționată de procurorul ierarhic superior. Prin urmare, asistența juridică obligatorie reprezintă un drept al suspectului, al inculpatului, al persoanei vătămate, al părții civile și al părții responsabile civilmente, și nu un drept autonom al avocatului părților și subiecților procesuali principali, iar sancțiunea nulității absolute se aplică doar în cazurile expres prevăzute de lege, atunci când vătămarea nu poate fi înlăturată pe altă cale (a se vedea Decizia nr. 104 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 13 mai 2020, paragraful 25).

Având în vedere jurisprudența menționată, precum și lipsa unor elemente noi care să justifice o modificare a acesteia, atât soluția, cât și considerentele deciziilor anterior analizate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, astfel că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 279/2022, urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,