Decizia nr. 14/2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și ale art. 488 și ale art. 634 din Codul de procedură civilă

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, ale art. 488 și ale art. 634 din Codul de procedură civilă, excepție invocată de Alexandru Țăranu în Dosarul nr. 3.496/120/2018/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția a II-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 656D/2020.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere Decizia nr. 50 din 30 ianuarie 2024.

Prin Încheierea din 28 aprilie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.496/120/2018/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, ale art. 488 și ale art. 634 din Codul de procedură civilă. Excepția a fost invocată de Alexandru Țăranu într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat într-o cauză privind recalcularea pensiei pentru limită de vârstă.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că modificarea art. 155 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice prin art. 72 din Legea nr. 76/2012 este neconstituțională, deoarece temeiul adoptării legii de modificare, respectiv art. 75 și art. 76 alin. (1) din Constituție, nu are în vedere și adoptarea unei legi organice referitoare la regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială prevăzute la art. 73 alin. (1) lit. p) din Constituție. Or, potrivit art. 75 alin. (1) din Constituție, se supun spre dezbatere și adoptare Camerei Deputaților, ca primă Cameră sesizată, proiectele legilor organice prevăzute la art. 73 alin. (3) lit. e), k), l), n) și o), iar art. 76 alin. (1) din Constituție nu face nicio referire la art. 73 alin. (1) lit. p) din Legea fundamentală.

În continuare, se arată că dispozițiile art. 155 din Legea nr. 263/2010, în forma modificată prin Legea nr. 76/2012, și cele ale art. 634 din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale prin faptul că exclud dreptul la calea de atac a recursului în conflictele de asigurări sociale împotriva hotărârilor date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului, încălcând astfel egalitatea în drepturi a cetățenilor, accesul liber la justiție și dreptul de proprietate al acestora. Totodată, se subliniază că aceste principii sunt consacrate și în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție și în art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.

În ceea ce privește art. 488 din Codul de procedură civilă, se arată că acesta este neconstituțional deoarece reglementează limitativ motivele de nelegalitate pentru care se poate dispune casarea unor hotărâri, printr-o încadrare punctuală, strictă, fiind în contradicție și cu art. 486 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă referitor la cuprinsul cererii de recurs, dar și cu art. 487 referitor la motivarea recursului din Codul de procedură civilă. Art. 488 din Codul de procedură civilă este neconstituțional și din considerentul că prin încadrarea punctuală a motivelor pentru care se poate cere casarea unei hotărâri se încalcă și art. 22 privind rolul activ al judecătorului. Astfel, prin limitarea strictă a cazurilor de casare este îngrădit dreptul unei persoane fizice, fără studii juridice, la exercitarea căii de atac a recursului, fiind afectată egalitatea în fața legii, în raport cu cei care sunt asistați sau reprezentați juridic, dar și accesul liber la justiție și dreptul de proprietate privată.

Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția a II-a civilă apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 72 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, precum și ale art. 488 și ale art. 634 din Codul de procedură civilă. Textele legale criticate au următorul cuprins:

când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale;

dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;

când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii;

când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;

când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;

când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;

când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;

când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului;

hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs;

hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel;

hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs;

hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;

orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

În legătură cu obiectul excepției de neconstituționalitate, Curtea observă că, ulterior sesizării sale, Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice a fost abrogată prin art. 168 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1089 din 4 decembrie 2023, însă, având în vedere cele reținute prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să analizeze dispozițiile de lege cu care a fost sesizată, care sunt incidente în cauza în care a fost formulată excepția de neconstituționalitate.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 21 — Accesul liber la justiție și în art. 148 — Integrarea în Uniunea Europeană. Totodată, în susținerea excepției se invocă art. 8 — Dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel încât Curtea reține drept normă de referință art. 26 — Viața intimă, familială și privată din Constituție, astfel cum acesta se interpretează, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma exigențelor textului convențional menționat.

Examinând excepția de neconstituționalitate în ceea ce privește dispozițiile art. 488 din Codul de procedură civilă, Curtea observă că neconstituționalitatea acestora este dedusă din compararea soluțiilor legislative consacrate prin textele de lege la care se face referire și la care se raportează critica de neconstituționalitate. Astfel, așa cum Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa (spre exemplu, Decizia nr. 343 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 31 octombrie 2013), examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispozițiile constituționale pretins a fi încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele, aspect ce conduce, din această perspectivă, la inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate (Decizia nr. 266 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 6 august 2020, paragraful 18, Decizia nr. 277 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 23 iunie 2015, paragraful 20, Decizia nr. 409 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 26 august 2014, paragraful 23).

Totodată, Curtea observă că, în critica dispozițiilor art. 488 din Codul de procedură civilă, autorul excepției invocă în mod formal încălcarea unor dispoziții cuprinse în Constituție fără a arăta, în mod concret, în ce constă contrarietatea dintre acestea și textul de lege criticat. Mai mult, analizând conținutul lor normativ explicit, între textele de lege criticate și textele constituționale invocate nu se poate reține nicio legătură de natură să genereze o potențială încălcare a celor din urmă.

Curtea nu se poate substitui autorului excepției în formularea unor critici de neconstituționalitate, deoarece acest demers ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă în cazul verificării constituționalității legilor sau ordonanțelor Guvernului pe cale incidentală, în cadrul pronunțării asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, cu atât mai mult cu cât art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților și opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 198 din 12 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 11 martie 2009, Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011, sau Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012).

Prin urmare, nefiind îndeplinită condiția motivării excepției, cuprinsă în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă este inadmisibilă.

În continuare, referitor la critica adusă legii de modificare, respectiv Legii nr. 76/2012, formulată prin raportare la art. 75 și art. 76 alin. (1) din Constituție, Curtea observă că aceasta nu poate fi reținută, întrucât autorul excepției pleacă de la o premisă greșită, apreciind că legea a fost adoptată ca lege ordinară, însă Curtea observă, din formula de atestare a legii, că aceasta a fost adoptată ca lege organică.

Referitor la prevederile art. 72 din Legea nr. 76/2012 și la cele ale art. 634 din Codul de procedură civilă, Curtea observă că soluția legislativă cuprinsă de acestea a mai format obiect al controlului de constituționalitate, din perspectiva unor critici similare cu cele formulate în prezenta cauză.

Prin Decizia nr. 50 din 30 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 19 iunie 2024, paragrafele 13-20, Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate se circumscriu domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care este atributul exclusiv al legiuitorului, în acest sens fiind art. 126 alin. (2) din Constituție, normă potrivit căreia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Astfel, legiuitorul a consacrat în mod expres, în materia cererilor referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă și asigurări sociale, dublul grad de jurisdicție. Curtea a mai reținut că, potrivit art. 152 din Legea nr. 263/2010, jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel. Întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, persoana beneficiază de o examinare în fond a cauzei sale atât în fața tribunalului, cât și în fața curții de apel.

Totodată, potrivit art. 156 (în vigoare la data sesizării Curții Constituționale) din Legea nr. 263/2010, prevederile acestei legi, referitoare la jurisdicția asigurărilor sociale, se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă și ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În sistemul actualului Cod de procedură civilă, recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, exercitându-se doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, astfel încât pe calea recursului se realizează exclusiv o analiză a legalității hotărârii atacate. Așa fiind, legiuitorul a prevăzut ca anumite hotărâri, pronunțate în anumite materii, cum este aceea a cererilor referitoare la asigurările sociale de muncă, să nu fie supuse recursului. În acest sens sunt Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017, paragraful 24, prin care Curtea a statuat că, în materia căilor extraordinare de atac, legiuitorul are posibilitatea de a reglementa condiții de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunțată hotărârea, sau Decizia nr. 532 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 25 ianuarie 2021, paragraful 26, prin care Curtea a constatat că existența unor reglementări diferențiate, sub aspectul normelor de procedură, în funcție de specificul materiei reglementate, nu reprezintă o nesocotire a principiului egalității cetățenilor în fața legii, ci o particularizare la specificitățile și necesitățile fiecăreia dintre acestea. Totodată, prin Decizia nr. 680 din 21 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 17 ianuarie 2022, paragraful 23, Curtea a statuat că stabilirea regulilor procedurale în funcție de specificul materiei reglementate, inclusiv a celor referitoare la exercitarea căilor de atac, ține de opțiunea legiuitorului, fiind impropriu să se pună problema instituirii unui tratament juridic discriminatoriu prin prisma unor comparații între reguli aplicabile unor domenii distincte, cu individualitate proprie, reguli adaptate specificului materiei în care sunt edictate.

În jurisprudența sa, cu titlu exemplificativ fiind Decizia nr. 13 din 14 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021, referitor la încălcarea art. 16 din Constituție coroborat cu art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a observat că rațiunea instituirii unei singure căi de atac în materia analizată are în vedere specificul și implicațiile sociale ale conflictelor de muncă, precum și faptul că acestea se judecă după o procedură caracterizată prin celeritate. De aceea, legiuitorul a reglementat două grade de jurisdicție, respectiv o singură cale de atac — apelul. Stabilirea unor reguli diferențiate, ținând seama de specificul unor litigii sau chiar de situația particulară în care se află persoanele implicate, nu are semnificația instituirii unor privilegii ori discriminări.

Curtea nu a reținut nici critica referitoare la încălcarea art. 21 din Constituție prin raportare la exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, având în vedere că reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale. De asemenea, Curtea Constituțională a statuat că principiul triplului grad de jurisdicție nu este un principiu constituțional care să impună legiuitorului garantarea accesului persoanelor la trei grade de jurisdicție.

Totodată, Curtea a mai statuat că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

Referitor la art. 634 din Codul de procedură civilă, Curtea a reținut că hotărârile definitive sunt titluri executorii indiferent de instanța care le-a pronunțat. Hotărârile definitive enumerate în cuprinsul acestui text de lege sunt, într-o exprimare succintă, acele hotărâri care nu mai pot fi atacate nici cu apel, nici cu recurs, fie pentru că a expirat termenul pentru declararea căii de atac, fie pentru că legea nu prevede posibilitatea atacării lor. Hotărârile care nu mai pot fi atacate cu apel și recurs sunt definitive de la data pronunțării lor. Hotărârile care pot fi atacate cu apel, fără ca părțile să exercite calea de atac, devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului. Hotărârile care pot fi atacate cu recurs, fără ca părțile să exercite calea de atac, devin definitive la data expirării termenului de exercitare a recursului. Data rămânerii definitive a hotărârii este data expirării termenului de exercitare a căii de atac și în cazul în care apelul, respectiv recursul sunt respinse ca tardive. În cazul exercitării căii de atac, hotărârea din apel, nesupusă recursului, și hotărârea din recurs devin definitive la data pronunțării.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,