Decizia nr. 137/2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (6) și (7) și ale art. 69 alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum și ale art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) din Legea nr. 254/2013, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (6) și (7), precum și ale art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) și alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Alen Daniel Moisin în Dosarul nr. 356/175/2021/a1 al Judecătoriei Aiud și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.604D/2021.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate. În susținerea inadmisibilității, arată că autorul excepției s-a limitat la o simplă enumerare a unor prevederi constituționale, fără a indica în ce constă pretinsa relație de contrarietate dintre acestea și dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate. Totodată, susține că autorul excepției critică modul de interpretare a unor termene instituite de Legea nr. 254/2013, aspecte care țin de aplicarea și interpretarea legii, excedând competenței Curții Constituționale.

Prin Încheierea nr. 48 din 27 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 356/175/2021/a1, Judecătoria Aiud a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (6) și (7), precum și ale art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) și alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepția a fost ridicată de Alen Daniel Moisin într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate în temeiul art. 56 din Legea nr. 254/2013.

În susținerea excepției de neconstituționalitate se apreciază că dispozițiile art. 56 alin. (6) și (7) din Legea nr. 254/2013 contravin prevederilor constituționale ale art. 16, astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma exigențelor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, arătând-se că normele de drept criticate sunt apreciate de judecători în mod preferențial. Astfel, termenul de 10 zile în care persoana condamnată poate formula o plângere împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013 este de decădere, pe când termenele reglementate de art. 56 alin. (6) și (7) din aceeași lege sunt termene de recomandare. Cu privire la dispozițiile art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) și alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013, se arată că acestea încalcă prevederile art. 11 alin. (1) și (2), ale art. 48 și ale art. 53 din Constituție, precum și pe cele ale art. 8 din Convenție. Se apreciază că dreptul la vizită intimă reglementat în cuprinsul art. 69 din Legea nr. 254/2013 nu ar trebui îngrădit ori condiționat de îndeplinirea unor criterii precum cele reglementate de prevederile art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) și alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013.

Judecătoria Aiud apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată. Arată că, deși textele legale criticate nu menționează expres natura juridică a termenelor prevăzute în cuprinsul art. 56 alin. (6) și (7) din Legea nr. 254/2013, potrivit practicii judiciare și literaturii juridice de specialitate, termenul de 10 zile în care persoanele condamnate pot face plângere împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013 este un termen de decădere. Distinct, apreciază că termenul de soluționare a plângerii potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (6) din aceeași lege este un termen de recomandare. Referitor la criticile formulate privind neconstituționalitatea art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) și alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013, instanța apreciază că textele de lege criticate respectă exigențele constituționale, în limitele stabilite de legea specială.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 56 alin. (6) și (7) și ale art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) și alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, cu următorul conținut:

Ulterior sesizării Curții Constituționale cu prezenta excepție de neconstituționalitate, dispozițiile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 au fost modificate prin art. IV pct. 1 din Legea nr. 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 6 iulie 2023. Având însă în vedere cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanța de contencios constituțional a reținut că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea va reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate dispozițiile art. 56 alin. (6) și (7) și ale art. 69 alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum și ale art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) din Legea nr. 254/2013, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 200/2023.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi, ale art. 26 privind viața intimă, familială și privată, ale art. 48 privind familia, precum și ale art. 53 alin. (1) și (2) privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Totodată, în temeiul art. 11 și al art. 20 alin. (1) din Constituție, prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele art. 14 referitoare la interzicerea discriminării și ale art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în ceea ce privește criticile formulate în raport cu prevederile art. 56 alin. (6) și (7) din Legea nr. 254/2013, acestea privesc natura juridică a termenelor prevăzute de dispozițiile legale criticate, respectiv termenul de 15 zile de la primirea plângerii, în care judecătorul de supraveghere a privării de libertate este obligat să o soluționeze prin încheiere motivată, și termenul de 3 zile de la pronunțarea încheierii, stabilit pentru comunicarea acesteia persoanei condamnate și administrației penitenciarului. Astfel, Curtea reține că autorul excepției critică interpretarea jurisprudențială potrivit căreia termenul de 10 zile, prevăzut de art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, este un termen imperativ, de decădere, în timp ce termenele prevăzute de art. 56 alin. (6) și (7) din același act normativ, în care judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea (15 zile), respectiv comunică încheierea (3 zile), sunt termene de recomandare, invocând, în consecință, o prezumtivă discriminare.

În aceste condiții, Curtea constată că motivul relevat de autorul excepției nu tinde spre evidențierea unei reale contradicții între textele de lege supuse controlului de constituționalitate și dispozițiile din Legea fundamentală invocate, ci vizează exclusiv aspecte referitoare la interpretarea și aplicarea normei juridice de către organele judiciare. Curtea reamintește însă că modul de aplicare de către organele judiciare a dispozițiilor criticate, la care face referire autorul excepției și care constituie, în realitate, cauza nemulțumirii acestuia, nu poate constitui motiv de neconstituționalitate a textelor de lege invocate și, prin urmare, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate, ci sunt de competența instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului. În consecință, din această perspectivă, având în vedere prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, precum și dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituție, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (6) și (7) din Legea nr. 254/2013 este inadmisibilă.

Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) și alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013, Curtea constată că dispozițiile legale care reglementează dreptul la viață intimă au mai constituit obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare. Prin Decizia nr. 444 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 21 noiembrie 2017, paragrafele 14-18, Curtea a reținut că legiuitorul, potrivit atribuțiilor sale constituționale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere conferită de acestea, are dreptul de a restricționa vizitele intime pentru persoanele aflate în locuri de detenție, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situații juridice similare este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 9 iulie 2013, pronunțată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, paragrafele 108 și 109, că, deși privarea de libertate a unei persoane presupune limitări ale vieții sale private și de familie, este esențial dreptul persoanei în cauză de a menține legătura cu membrii apropiați ai familiei sale. De asemenea, instanța europeană a remarcat că mai mult de jumătate dintre statele membre ale Consiliului Europei au prevăzut în legislația internă dreptul deținuților la vizite conjugale, cu limitări și restricții specifice, dar că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu trebuie interpretate în sensul că ele obligă statele semnatare să reglementeze acest fel de vizite. S-a arătat că acesta este un aspect cu privire la care statele părți au o largă marjă de apreciere, având libertatea de a stabili singure măsurile ce trebuie luate pentru implementarea dispozițiilor Convenției, în raport cu nevoile și resursele comunității sau ale individului.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a reținut că dreptul la vizită intimă nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limitări sau condiționări, potrivit finalității avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării acestora. Astfel, condiționarea acordării dreptului la vizită intimă de îndeplinirea condițiilor prevăzute prin textele legale criticate este justificată de necesitatea realizării scopului educativ al pedepselor. Curtea a reținut că soluția legislativă analizată are un scop legitim, fiind o măsură adecvată, necesară și care păstrează un just echilibru între interesul individual și cel colectiv. Prin urmare, condiționarea criticată este proporțională cu scopul legitim urmărit, acela al asigurării efectului educativ al aplicării pedepselor penale.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudența anterior analizată, atât soluția, cât și considerentele deciziilor mai sus invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

De asemenea, în raport cu motivele formulate în sprijinul excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile constituționale privind familia nu au relevanță pentru soluționarea prezentei excepții.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,