Decizia nr. 133/2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Carmen Anca Sigartău în Dosarul nr. 15.186/3/2017** al Curții de Apel Bacău — Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.434D/2020.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, făcând referire, în acest sens, la Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, paragrafele 43-51. Arată că este opțiunea legiuitorului să reglementeze procedura de judecată, mai ales că este vorba despre caracterul obligatoriu al hotărârii de casare, în virtutea căruia instanțele inferioare, odată ce primesc prima hotărâre de casare, trebuie să respecte dispozițiile acesteia.

Prin Decizia nr. 3.252 din 8 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 15.186/3/2017**/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Carmen Anca Sigartău într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de obligare a acesteia la plata unei sume de bani în vederea acoperirii unui prejudiciu. Curtea Constituțională a fost sesizată ca urmare a admiterii recursului împotriva încheierii prin care Curtea de Apel Bacău a respins cererea de sesizare cu soluționarea prezentei excepții de neconstituționalitate.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia critică faptul că dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate permit casarea cu trimitere o singură dată, chiar și în ipoteza în care instanța de fond, în rejudecare, nu a examinat fondul cauzei, împrejurare ce conduce la situația în care pricina este soluționată pe fond în primă și ultimă instanță de curtea de apel, ca instanță de recurs. Precizează că litigiul în cadrul căruia excepția a fost ridicată s-a aflat de două ori pe rolul instanțelor de fond, fiind pronunțate soluții de dezînvestire fără cercetarea fondului. Detaliază, totodată, parcursul procesual al cauzei. În esență, susține că norma criticată nu oferă gradul de predictibilitate necesar pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil și a deplinului acces la justiție. Astfel, în situația în care atât prima instanță, cât și instanța de fond, după casare, pronunță hotărâri de dezînvestire fără a intra în cercetarea fondului, se va ajunge, în baza textului de lege supus controlului de constituționalitate, la pronunțarea unei hotărâri asupra fondului doar de către instanța de recurs, în primă și ultimă instanță.

Autoarea excepției arată că legiuitorul nu a avut în vedere că există posibilitatea ca și cea de-a doua hotărâre de fond, pronunțată după casare, să omită cercetarea fondului cauzei, din motive evident greșite, câtă vreme recursul îndreptat împotriva acestei din urmă hotărâri este întemeiat, atrăgând casarea respectivei hotărâri. În situația în care, după casare, instanța de trimitere găsește un nou motiv de a nu cerceta fondul cauzei, sub forma unei excepții procedurale sau de fond sau când nu examinează plenar probele administrate, o a doua casare devine imposibilă în baza dispozițiilor procedurale criticate, astfel încât instanței de recurs îi revine rolul de a pronunța, în primă și ultimă instanță, o hotărâre asupra fondului, nesupusă niciunei căi de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât prevederile legale criticate nu conduc, prin ele însele, la o îngrădire a accesului liber la justiție ori la un proces echitabil.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „(2) Instanțele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului. În vederea rejudecării, cauza se trimite la instanța care a pronunțat hotărârea casată ori la altă instanță de același grad cu aceasta, din aceeași circumscripție. Dispozițiile art. 497 se aplică în mod corespunzător, în caz de necompetență, de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și de încălcare a autorității de lucru judecat.”

Alin. (1) al art. 498 din Codul de procedură civilă, la care face referire textul criticat, are următorul conținut: „(1) În cazul în care competența de soluționare a recursului aparține tribunalului sau curții de apel și s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanța de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situație în care se pronunță o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop.”

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 21 alin. (1) privind accesul liber la justiție și în art. 129 — Căile de atac.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, în materie civilă, regula, sub aspectul exercitării căii de atac a recursului, o reprezintă, potrivit art. 498 alin. (1) din Codul de procedură civilă, casarea hotărârii recurate și reținerea cauzei spre rejudecare de aceeași instanță care s-a pronunțat și asupra admisibilității recursului.

Prevederile art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care formează obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate, instituie o excepție de la această regulă, în sensul că, după admiterea cererii de recurs, instanța de recurs nu reține cauza spre rejudecare, ci o trimite înapoi instanței a cărei hotărâre a fost recurată, spre rejudecare. Această situație intervine, potrivit textului criticat, atunci când instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului. Nemulțumirea autoarei excepției de neconstituționalitate provine din faptul că această trimitere spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului, ceea ce ar nesocoti dispozițiile art. 21 din Constituție privind dreptul de acces liber la justiție și ale art. 129 din Constituție referitoare la exercitarea căilor de atac.

Curtea constată că nu pot fi reținute aceste critici, în condițiile în care, indiferent de succesiunea etapelor procesuale, recurentul va beneficia întotdeauna de o judecată a fondului, în cursul căreia vor fi respectate toate garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil, inclusiv din perspectiva realizării unei apărări complete și eficace. Soluția legislativă aleasă de legiuitor este rațională, oferind părții interesate posibilitatea de a declanșa parcurgerea unui nou ciclu procesual, abia după acest moment intervenind casarea cu reținere. În același timp însă limitarea la o singură trimitere spre rejudecare a cauzei are rolul de a diminua durata excesivă a procedurii prin trimiteri repetate spre rejudecare, asigurând astfel exigențele specifice unei judecăți echitabile.

De altfel, așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții Constituționale, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, sau Decizia nr. 500 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 14 august 2015, paragraful 16).

Nici reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale. Art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră doar dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție (Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157, menționată și în Decizia Curții Constituționale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003, Decizia nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, sau Decizia nr. 25 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 31 martie 2015, paragraful 16), iar art. 2 din Protocolul nr. 7 la aceeași Convenție garantează dreptul la dublul grad de jurisdicție exclusiv în materie penală.

Totodată, prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu privire la art. 6 paragraful 1 din Convenție, că dreptul de acces la tribunale nu este absolut și că există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept. De asemenea, în jurisprudența sa, spre exemplu, prin Decizia din 14 mai 2002, pronunțată în Cauza Csepyová împotriva Slovaciei, paragraful 5, și prin Hotărârea din 6 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Gurepka împotriva Ucrainei, paragraful 51, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a precizat că textul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu garantează un drept de apel sau un drept la un al doilea grad de jurisdicție.

În fine, Curtea reține că, prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 49, a constatat că reprezintă o opțiune a legiuitorului limitarea posibilității de a casa cu trimitere o singură dată recunoscută prin art. 497 din Codul de procedură civilă Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv tribunalelor și curților de apel în cele două ipoteze precizate de textul de lege criticat în cauza de față. În acest sens, Curtea a reamintit că reglementarea procedurii de judecată este de competența legiuitorului, conform art. 126 alin. (2) din Constituție, acesta având o largă marjă de apreciere, în măsura în care se conformează dispozițiilor Constituției (paragraful 51 din aceeași decizie).

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,