Nemo censetur ignorare legem în era AI

Poate statul să prezume că îți cunoști legea și, în același timp, să-ți interzică să afli cum ți se aplică?

O analiză constituțională, convențională și de drept european a consultanței juridice, conform noii definiții din proiectul de modificare a Legii nr. 51/1995

---

Notă privind textul analizat. Textul analizat este un proiect de lege, nu o lege în vigoare: propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr. 51/1995 și a Codului civil, înregistrată la Senat la 14 octombrie 2026, cu solicitarea inițiatorului de dezbatere în procedură de urgență (fișa proiectului pe site-ul Senatului). Analiza are în vedere forma propunerii legislative publicată pe site-ul Senatului (textul integral, PDF). Proiectul se află abia la începutul procedurii parlamentare: până la o eventuală adoptare, promulgare și publicare în Monitorul Oficial, textul poate suferi modificări (amendamente în Parlament, reexaminare, control de constituționalitate).

Pe scurt

Adagiul nemo censetur ignorare legem este o datorie pe care statul o pune în sarcina cetățeanului. Dar este și o promisiune pe care statul o face cetățeanului: aceea că legea îi va fi accesibilă. A cunoaște legea nu înseamnă a recita un articol. Înseamnă a ști ce ai voie să faci, ce riști și cum te aperi. Adică, inevitabil, a ști cum se aplică legea propriei tale situații.

Noua definiție a consultanței juridice din proiectul de act normativ păstrează nealterată prezumția că toți cunoaștem legea. Restrânge însă tocmai mijloacele moderne prin care cei mai mulți ar putea ajunge să o cunoască. Prin aceasta, afectează în mod direct dreptul la informare și, prin el, dreptul la apărare al celor care nu au acces la un avocat. Iar dreptul Uniunii cerea ca, înainte de a trasa o asemenea graniță, legiuitorul să demonstreze că nu exista o cale mai blândă.

Riscurile AI juridic sunt reale. Răspunsul proporțional la ele este însă transparența, nu tăcerea. Un stat care prezumă că toți cetățenii își cunosc legea nu poate face din explicarea ei un privilegiu.

---

1. Ce spune, de fapt, noul proiect de act normativ

Noul proiect de act normativ nu menționează nicăieri cuvintele „inteligență artificială”. Efectul asupra platformelor juridice online vine însă din combinarea a trei prevederi.

Art. 3¹ – definiția consultanței juridice

„(1) [...] consultanța juridică constă într-un serviciu personalizat care vizează furnizarea unei opinii sau a unui sfat, pe baza aplicării normelor de drept, cu privire la o solicitare adresată referitoare la o situație juridică concretă, astfel încât, pe baza informațiilor primite și în urma unui proces decizional, clientul să își stabilească viitoarele acțiuni pentru rezolvarea situației juridice.

(2) Nu constituie consultanță juridică furnizarea de informații generale privind dreptul și nici activitățile de documentare, cercetare, publicare sau furnizare de instrumente juridice standardizate, în măsura în care acestea nu presupun analiza juridică a unei situații concrete.

(3) Calificarea unei activități drept consultanță juridică se realizează potrivit alin. (1), indiferent de mijlocul sau tehnologia utilizată pentru furnizarea acesteia.”

Coroborat cu art. 3 alin. (2) în redactarea propusă, care rezervă activitățile din alin. (1) exclusiv avocaților, cu excepția celor stabilite expres prin lege în competența altor profesii juridice, rezultatul este următorul. Platformele pot spune ce prevede legea. Nu pot spune cum se aplică legea situației concrete a utilizatorului.

Art. 25¹ – mecanismul de executare. UNBR poate cere instanței încetarea activității și emiterea de ordine către furnizorii de servicii intermediare, în condițiile art. 9 din Regulamentul (UE) 2022/2065 (DSA). Poate cere și ordine de identificare a operatorului, în condițiile art. 10 DSA. Primul termen se fixează în cel mult 5 zile, hotărârea este executorie, iar apelul se declară în 5 zile.

Art. 59 alin. (7)–(8) – sancțiunea penală. Folosirea oricărei denumiri care poate induce publicul în eroare cu privire la calitatea de avocat, inclusiv prin domeniu internet, site, aplicație sau platformă online, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Întrebarea acestui articol este simplă: este compatibilă această arhitectură cu principiul că cetățeanul este obligat să cunoască legea?

---

2. Nemo censetur ignorare legem: o ficțiune care obligă, înainte de toate, statul

Adagiul „nimeni nu poate invoca necunoașterea legii” nu este o constatare. Este o ficțiune juridică. Nimeni nu cunoaște efectiv cele peste 100.000 de acte normative adoptate de la 1989 încoace, cu modificările lor succesive. Nici măcar juriștii nu le cunosc.

Ficțiunea este legitimă doar pentru că statul își asumă, în schimb, o serie de obligații:

• publicarea legii (art. 78 din Constituție: legea se publică în Monitorul Oficial și intră în vigoare la 3 zile de la publicare sau la o dată ulterioară prevăzută în text);
• calitatea legii: claritate, precizie, previzibilitate (art. 1 alin. (5) din Constituție, în interpretarea constantă a Curții Constituționale);
• accesibilitatea legii, adică posibilitatea reală a destinatarului de a o înțelege și de a-și adapta conduita.

Relația este, deci, sinalagmatică. Statul poate prezuma că îți cunoști legea pentru că ți-a pus la dispoziție mijloacele de a o cunoaște. Când statul restrânge chiar mijloacele de cunoaștere, ficțiunea își pierde temeiul.

---

3. Ce înseamnă „a cunoaște legea” pentru un cetățean?

Există două concepții posibile.

3.1. Concepția formală: a ști textul

Cunoașterea legii ar însemna accesul la textul normativ. Este concepția pe care se sprijină implicit art. 3¹ alin. (2). Poți citi Codul civil, poți primi „informații generale”, dar nu poți fi ajutat să afli ce înseamnă textul pentru tine.

3.2. Concepția funcțională: a ști ce ai voie și ce nu ai voie să faci

Cunoașterea legii este corolarul obligației de a nu încălca legea. Iar legea nu se încalcă în abstract, ci întotdeauna printr-o conduită concretă, într-o situație concretă. A cunoaște legea înseamnă, așadar, a putea anticipa consecințele juridice ale propriei conduite.

Concepția funcțională este cea corectă, din cel puțin patru motive.

a) Așa este construită răspunderea penală. Art. 30 alin. (5) din Codul penal prevede că nu este imputabilă fapta săvârșită ca urmare a necunoașterii sau cunoașterii greșite a caracterului ilicit al acesteia, din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată. Legiuitorul penal nu întreabă dacă făptuitorul cunoștea textul. Întreabă dacă știa că fapta sa concretă este ilicită. Cunoașterea legii este, în dreptul penal român, cunoașterea aplicării ei la propria speță.

b) Așa o înțelege Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Încă din Sunday Times c. Regatului Unit (26 aprilie 1979, §49), Curtea a stabilit că o normă este „lege” doar dacă este formulată suficient de precis încât cetățeanul să-și poată regla conduita. Cetățeanul trebuie să poată prevedea, la nevoie cu ajutorul unor consilieri adecvați, consecințele pe care o anumită acțiune le poate avea. Formula a fost reluată constant în jurisprudența ulterioară. Testul este previzibilitatea consecințelor unei acțiuni determinate. Curtea admite expres că pentru aceasta cetățeanul poate avea nevoie de ajutor. Previzibilitatea legii depinde deci, recunoscut, de accesul la explicarea aplicării ei.

c) Așa o înțelege chiar statul român în alte domenii. În materie fiscală, administrația este obligată să îndrume contribuabilii în aplicarea legislației fiscale și poate emite soluții fiscale individuale anticipate pe speța contribuabilului. Statul recunoaște că, într-un domeniu tehnic, a cunoaște legea înseamnă a ști cum se aplică ea situației tale.

d) Așa funcționează viața reală. Un cetățean nu are nevoie să știe ce spune art. 1.351 din Codul civil. Are nevoie să știe dacă poate refuza plata unei facturi, în ce termen poate contesta o amendă, dacă proprietarul îl poate evacua. Informația „generală” fără aplicare este, pentru cel care nu este jurist, adesea inutilizabilă.

3.3. Paradoxul noului proiect de act normativ

Art. 3¹ creează o situație greu de susținut logic:

Altfel spus, statul prezumă cunoașterea funcțională a legii, dar permite liber doar cunoașterea formală. Diferența dintre cele două devine un serviciu rezervat și cu plată.

Formula este paradoxală. Ficțiunea că toată lumea cunoaște legea devine compatibilă doar cu realitatea că numai cei care își permit un avocat o pot cunoaște efectiv.

---

4. Atingerea adusă dreptului la apărare prin suprimarea dreptului la informare

Acesta este, în opinia mea, argumentul constituțional cel mai puternic.

4.1. Dreptul la apărare nu înseamnă doar dreptul la un avocat

Art. 24 din Constituție are două alineate distincte:

• alin. (1): „Dreptul la apărare este garantat.”
• alin. (2): „În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”

Alin. (2) este o garanție suplimentară, nu o definiție a dreptului. Dreptul la apărare din alin. (1) este mai larg. Include dreptul persoanei de a se apăra singură, de a-și înțelege situația, de a-și formula pozițiile și de a decide dacă și cum acționează. Asistența avocatului este un drept al părții, nu o condiție a exercitării apărării.

Curtea Constituțională a confirmat această logică în Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 (M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014). Curtea a constatat neconstituționalitatea art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) și art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în privința obligativității formulării și susținerii recursului prin avocat. Soluția a fost extinsă la persoanele juridice prin Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015 (M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015). Curtea a aplicat mutatis mutandis raționamentul anterior și a reținut că, și în cazul lor, dreptul la un reprezentant convențional se transformă într-o obligație. Dacă Decizia nr. 462/2014 fusese adoptată cu majoritate de voturi, după o primă ședință în care majoritatea nu s-a putut forma, Decizia nr. 485/2015 a fost pronunțată cu unanimitate. Jurisprudența este, deci, consolidată.

Considerentele deciziei sunt remarcabil de apropiate de problema de astăzi:

• Dreptul nu poate fi convertit în obligație. Curtea a reținut că obligația asistării prin avocat echivalează cu „convertirea acestui drept într-o obligație, ceea ce afectează substanța dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituție” (§52). Legiuitorul, adaugă Curtea, nu poate da dreptului la apărare valențe care contravin caracterului său de garanție a procesului echitabil.
• Scopul legitim nu salvează o măsură disproporționată. Curtea a acceptat că scopul urmărit, creșterea calității actului de justiție și evitarea cererilor abuzive sau informe, era legitim. A acceptat chiar că măsura era adecvată și necesară (§31–33). A cenzurat-o totuși la ultimul pas al testului, cel al justului echilibru. Avantajul public era „nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor și libertăților fundamentale ale individului” (§50). Este exact structura argumentului de la secțiunea 5.
• Ajutorul public judiciar nu este un remediu suficient. Curtea a constatat că acesta privește o categorie redusă de cetățeni și „nu este un instrument apt să surmonteze și să corecteze inechitățile de fapt” (§41). Când statul impune asistența obligatorie, el trebuie să asigure un mecanism efectiv care să o facă accesibilă tuturor (§43, cu trimitere la Airey c. Irlandei).
• Riscul drepturilor iluzorii. Soluția legislativă crea, în cuvintele Curții, „premisele transformării liberului acces la justiție și a dreptului la apărare în drepturi iluzorii” (§54).

Merită notat un detaliu: în acea procedură, UNBR a depus un punct de vedere în calitate de amicus curiae în sprijinul menținerii obligativității asistenței prin avocat (§19). Curtea nu l-a primit.

Analogia are, desigur, o limită care trebuie asumată: Decizia nr. 462/2014 privea o cale de atac judiciară, iar noul proiect de act normativ privește informarea extrajudiciară. Diferența întărește însă argumentul în loc să-l slăbească. Dacă statul nu poate impune avocatul obligatoriu nici în fața instanței supreme, unde formalismul și tehnicitatea sunt maxime, el poate cu atât mai puțin să condiționeze de un avocat simpla înțelegere a propriei situații juridice. Informarea precede orice proces și decide adesea dacă va mai exista unul.

La nivel convențional, art. 6 §3 lit. c) din Convenția europeană garantează dreptul acuzatului de a se apăra el însuși sau de a fi asistat de un apărător ales. Autoapărarea este o formă recunoscută a dreptului la apărare. Autoapărarea fără acces la informație este însă o formă goală.

4.2. Informarea juridică este precondiția oricărei apărări

Apărarea nu începe la primul termen de judecată. Începe în momentul în care persoana află că are o problemă juridică. Deciziile cele mai importante se iau adesea înainte de orice proces, în termene foarte scurte:

• procesul-verbal de contravenție se contestă în 15 zile de la comunicare (art. 31 din O.G. nr. 2/2001);
• contestația la executare se formulează, ca regulă, în 15 zile (art. 715 C. proc. civ.);
• întâmpinarea se depune în termenul stabilit de lege, sub sancțiunea decăderii;
• răspunsul la o notificare sau o somație poate determina, în fapt, soarta unui litigiu.

Să luăm un exemplu concret. Un cetățean primește vineri seara un proces-verbal de contravenție. Întrebarea lui reală nu este „ce prevede art. 31 din O.G. nr. 2/2001?”. Întrebarea lui este: „Pot contesta amenda asta, până când și unde?” Răspunsul la această întrebare presupune aplicarea normei la situația lui concretă. Potrivit art. 3¹ alin. (1), un asemenea răspuns, dat de o platformă, intră în sfera consultanței rezervate.

Consecința este că un instrument care l-ar putea ajuta să nu piardă un termen de decădere, gratuit, la ora 23:00, devine nelegal. Alternativa, un avocat disponibil, accesibil și plătit, nu există pentru o mare parte a populației.

Curtea Constituțională a sancționat deja exact acest mecanism. În Decizia nr. 462/2014 a reținut că, într-un termen de recurs de doar 15 zile, obligația de a găsi un avocat devenea „o cerință nerezonabilă impusă cetățeanului”. În acel interval, persoana trebuia fie să găsească resursele financiare, fie să parcurgă procedura de obținere a ajutorului public judiciar (§47). Termenele de contestare din viața de zi cu zi sunt la fel de scurte. Raționamentul Curții li se aplică întocmai.

4.3. Dreptul la informare: drept fundamental în societatea digitală

Restrângerea nu afectează doar un serviciu comercial. Afectează un drept fundamental al destinatarului, dreptul de a primi informații:

• art. 31 din Constituție consacră dreptul la informație. Conținutul legii este, prin excelență, informație de interes public;
• art. 30 din Constituție garantează libertatea de exprimare, care include comunicarea de opinii, inclusiv opinii juridice;
• art. 10 din Convenție protejează atât libertatea de a comunica, cât și libertatea de a primi informații. În Magyar Helsinki Bizottság c. Ungariei (Marea Cameră, 2016), Curtea a recunoscut că art. 10 poate include, în anumite condiții, un drept de acces la informație;
• art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a UE protejează libertatea de a primi și de a comunica informații fără amestecul autorităților publice.

Într-o societate în care informația se obține preponderent online, accesul la instrumente digitale de informare juridică nu mai este un lux. Este forma contemporană a accesului la lege. Uniunea Europeană a recunoscut deja, în materie penală, că informarea este o componentă a apărării: Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale tratează informarea persoanei despre drepturile și situația sa ca o condiție a unui proces echitabil.

4.4. Ironia legii

Același proiect de act normativ introduce în art. 3 alin. (2²) regula potrivit căreia prezența avocatului „în orice procedură jurisdicțională și administrativă [...] nu poate fi restricționată”. Proiectul întărește deci dreptul la apărare prin avocat și, în același timp, slăbește dreptul la apărare al persoanei însăși, care nu are sau nu își permite un avocat.

Dreptul la apărare aparține însă justițiabilului, nu profesiei. Nu poate fi consolidat pentru cei care plătesc asistență și golit de conținut pentru ceilalți.

---

5. Testul de proporționalitate (art. 53 din Constituție)

Restrângerea exercițiului unor drepturi fundamentale este permisă doar dacă este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim, este necesară într-o societate democratică, este proporțională cu situația care a determinat-o, este aplicată nediscriminatoriu și nu aduce atingere existenței dreptului.

5.1. Scopul legitim – da

Protecția consumatorilor și a justițiabililor împotriva informațiilor juridice eronate este un scop legitim. Riscurile sunt reale: modelele AI pot „halucina” articole și decizii inexistente, nu au asigurare de răspundere profesională, nu sunt ținute de secretul profesional și nu răspund disciplinar.

5.2. Necesitatea și proporționalitatea – îndoielnice

Întrebarea decisivă este dacă interdicția este singura cale de a atinge scopul sau dacă există măsuri mai puțin restrictive. Acestea există și sunt evidente:

1. Transparență obligatorie: un banner care avertizează că utilizatorul interacționează cu un sistem AI, că nu este avocat, că răspunsurile pot conține erori și că se recomandă consultarea unui avocat. Este exact abordarea Regulamentului (UE) 2024/1689 (AI Act), art. 50.
2. Interdicția de a se prezenta drept avocat, deja acoperită de noul art. 59 alin. (7)–(8) din proiect.
3. Standarde de calitate: citarea verificabilă a surselor, indicarea datei la care e actualizată legislația.
4. Răspunderea pentru practici comerciale înșelătoare, după modelul american DoNotPay. Acolo, Federal Trade Commission nu a interzis serviciul, ci a sancționat afirmațiile false că acesta ar echivala cu un avocat.
5. Redirecționare către avocat pentru situațiile complexe sau cu miză ridicată (penal, executare silită, termene de decădere iminente).

Curtea Constituțională a formulat standardul fără echivoc: legiuitorul trebuie să se ghideze după principiul est modus in rebus, iar „orice limitare a accesului liber la justiție, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată”, analizându-se dacă dezavantajele create de ea nu depășesc posibilele avantaje (Decizia nr. 462/2014, §26).

Când scopul poate fi atins prin informarea utilizatorului, interdicția informării devine disproporționată. O restrângere care suprimă informația pentru a proteja persoana de informație greșită inversează raportul dintre mijloc și scop.

Întrebarea dacă aceste alternative au fost măcar cântărite nu este doar una de doctrină constituțională. Dreptul Uniunii o transformă într-o obligație procedurală pozitivă a legiuitorului (secțiunea 7.3).

5.3. Atingerea substanței dreptului

Pentru persoanele fără resurse, efectul cumulat nu este o simplă limitare, ci dispariția practică a accesului la explicarea legii aplicabile propriei situații. Ajutorul public judiciar acoperă mai ales procedurile judiciare, nu informarea prealabilă de zi cu zi. Chiar și acolo, Curtea Constituțională a constatat că el privește o categorie redusă de cetățeni și nu își găsește aplicarea „în privința cvasimajorității cetățenilor” (Decizia nr. 462/2014, §41). Apare astfel și o problemă de egalitate (art. 16): cunoașterea funcțională a legii devine dependentă de avere.

5.4. Calitatea legii (art. 1 alin. (5))

Criteriul de delimitare este vag: „situație juridică concretă”, „proces decizional”, „analiza juridică a unei situații concrete”. În cazul unui sistem conversațional, granița dintre o explicație generală și una aplicată este fluidă. O întrebare de tipul „ce termen am pentru contestarea unei amenzi?” poate fi citită în ambele sensuri.

Neclaritatea are consecințe cu atât mai grave cu cât textul este însoțit de o procedură accelerată de încetare a activității (5 zile) și de incriminări penale formulate prin raportare la „context” și „mod de prezentare”. Rezultatul previzibil este un efect de descurajare (chilling effect). Furnizorii vor evita orice explicație utilă, nu doar consultanța propriu-zisă.

Definiția ridică și alte întrebări fără răspuns:

• Sunt vizate clinicile juridice universitare, unde studenții răspund la întrebările cetățenilor?
• Sunt vizate asociațiile de consumatori și ONG-urile care îndrumă gratuit persoanele vulnerabile?
• Sunt vizate sindicatele care își consiliază membrii?
• Sunt vizate rubricile de presă de tip „cititorii întreabă”?

Un text care nu permite răspunsuri previzibile la aceste întrebări nu îndeplinește standardul de calitate a legii.

---

6. Standardele Convenției europene

Art. 10 – libertatea de exprimare și de informare. Curtea a stabilit că art. 10 se aplică și discursului comercial (markt intern Verlag c. Germaniei, 1989; Casado Coca c. Spaniei, 1994). Cel mai relevant precedent rămâne Open Door și Dublin Well Woman c. Irlandei (1992). Curtea a constatat încălcarea art. 10 printr-o interdicție generală și perpetuă de a oferi persoanelor informații despre opțiunile lor, aplicată indiferent de situația individuală a destinatarilor. Restrângerea era disproporționată tocmai prin caracterul ei absolut.

Blocarea accesului online. În Ahmet Yıldırım c. Turciei (2012) și Vladimir Kharitonov c. Rusiei (2020), Curtea a constatat încălcări ale art. 10 prin măsuri de blocare lipsite de un cadru legal strict, de o analiză a proporționalității și de garanții împotriva efectelor colaterale asupra conținutului legitim. Art. 25¹ permite ordine către intermediari în urma unei proceduri de 5 zile, la cererea unui organism profesional direct interesat. Trebuie aplicat cu foarte mare grijă ca să nu intre în aceeași zonă.

Art. 6 – accesul efectiv la justiție. În Airey c. Irlandei (1979), Curtea a stabilit că drepturile garantate de Convenție trebuie să fie concrete și efective, nu teoretice și iluzorii. Dreptul de acces la instanță care nu este însoțit de posibilitatea reală de a înțelege ce drepturi ai și cum le valorifici riscă să devină iluzoriu.

Principiul legalității. Standardul Sunday Times descris mai sus leagă direct legitimitatea normei de posibilitatea cetățeanului de a-și prevedea consecințele conduitei, „la nevoie cu ajutor”.

Standardele Consiliului Europei privind consilierea juridică. Comitetul de Miniștri a recomandat statelor, prin Rezoluția (78) 8 privind asistența și consilierea juridică, să asigure accesul la consiliere juridică pentru toate chestiunile care pot afecta drepturile persoanei, gratuit sau contra unei contribuții proporționale cu resursele ei. A recomandat de asemenea ca informațiile legislative necesare să fie puse la dispoziția organismelor care oferă consiliere. Viziunea europeană este, deci, una a multiplicării canalelor de consiliere, nu a îngustării lor.

---

7. Dreptul Uniunii Europene

Dacă argumentele constituționale și convenționale privesc substanța restrângerii, dreptul Uniunii adaugă un strat diferit și, în practică, mai greu de ocolit. Este vorba de obligații procedurale pe care legiuitorul național trebuie să le respecte înainte de a adopta o asemenea normă. Sancțiunile pentru nerespectarea lor pot fi aplicate direct de judecătorul național.

7.1. Libera prestare a serviciilor (art. 56 TFUE)

În Säger c. Dennemeyer (C-76/90, 1991), Curtea de Justiție a analizat o reglementare germană care rezerva profesioniștilor calificați un serviciu juridic simplu, supravegherea termenelor de reînnoire a brevetelor. A considerat-o disproporționată, deoarece serviciul nu necesita aptitudini profesionale specifice, iar destinatarii nu aveau nevoie de o asemenea protecție. Onestitatea cere o precizare: serviciul în cauză nu presupunea consiliere juridică. Precedentul nu tranșează deci, prin el însuși, problema consultanței pe caz concret. Stabilește însă metoda: rezervarea unei activități pentru o profesie se justifică numai în măsura în care natura activității o cere efectiv.

Linia a fost confirmată în X-Steuerberatungsgesellschaft (C-342/14, 2015), privind asistența profesională în materie fiscală, o activitate rezervată în Germania. Curtea a statuat că statul membru nu poate restrânge prestarea transfrontalieră a unui asemenea serviciu de către o societate stabilită într-un alt stat membru, unde activitatea este nereglementată, fără a ține seama în mod corespunzător de calificarea efectivă a prestatorului.

Pentru echilibru trebuie amintită și cauza Cipolla (C-94/04 și C-202/04, 2006), privind onorariile minime ale avocaților italieni. Curtea a admis acolo că protecția consumatorilor și buna administrare a justiției pot justifica restrângeri în domeniul serviciilor juridice. A lăsat însă judecătorului național verificarea strictă a necesității și proporționalității lor. Scopul legitim nu dispensează, așadar, de proba proporționalității.

7.2. Directiva Serviciilor (2006/123/CE): o precizare necesară

Directiva Serviciilor se aplică, ca regulă, și serviciilor de consultanță juridică. Excluderea de la art. 2 alin. (2) lit. l) vizează doar notarii și executorii judecătorești numiți printr-un act oficial al puterii publice, nu activitatea de consiliere juridică.

Ar fi însă o eroare să o prezentăm drept argument decisiv. Art. 17 pct. 6 exceptează expres de la libera prestare a serviciilor din art. 16 cerințele statului membru gazdă care rezervă o activitate unei anumite profesii. Exact acesta este tipul de măsură introdus de art. 3¹ coroborat cu art. 3 alin. (2). Testul strict al art. 16 nu este, așadar, aplicabil. Analiza revine la art. 56 TFUE și, mai ales, la instrumentul specific adoptat de Uniune tocmai pentru asemenea rezerve: Directiva (UE) 2018/958.

7.3. Argumentul decisiv: testul de proporționalitate obligatoriu (Directiva (UE) 2018/958 și Legea nr. 245/2020)

Directiva (UE) 2018/958 privind efectuarea unui test de proporționalitate înainte de adoptarea unor noi reglementări referitoare la profesii a fost transpusă în România prin Legea nr. 245/2020. Ea impune statelor membre ca, înainte de a introduce noi dispoziții legislative care restricționează accesul la profesiile reglementate sau exercitarea acestora, ori de a le modifica pe cele existente, să efectueze o evaluare a proporționalității care este:

• ex ante, deci anterioară adoptării, nu o justificare post-factum;
• obiectivă și independentă;
• documentată, însoțită de explicații suficient de detaliate pentru a permite verificarea respectării principiului proporționalității;
• publică, cu informarea și consultarea părților interesate, inclusiv a celor care nu aparțin profesiei.

Printre elementele pe care evaluarea trebuie să le examineze expres se numără activitățile rezervate (definite chiar în lege ca formă de reglementare a unei profesii) și posibilitatea de a atinge obiectivul de interes public prin mijloace mai puțin restrictive. Exemplele sunt tocmai regulile de transparență și de protecție a consumatorilor discutate la secțiunea 5.2.

Noul proiect de act normativ face exact ce declanșează această obligație:

• art. 3¹ lărgește efectiv sfera activității rezervate prin calificarea, independent de tehnologie, a oricărei aplicări a normei la o situație concretă drept consultanță;
• art. 3 alin. (1) adaugă numeroase activități noi în sfera profesiei: recuperarea creanțelor, actele societare, înscrierile în RNPM, escrow;
• art. 3 alin. (2) îngustează excepțiile, admițând doar competențele altor profesii juridice;
• art. 1241 alin. (2) C. civ. atribuie avocatului redactarea înscrisurilor sub semnătură privată cerute de lege.

Dacă procesul legislativ nu a fost însoțit de evaluarea cerută de Legea nr. 245/2020, avem un viciu direct de conformitate cu dreptul Uniunii. Nu e vorba de o simplă imperfecțiune de tehnică legislativă. Trebuie făcută o nuanță: în dreptul intern, o lege ulterioară poate deroga formal de la o lege anterioară de același rang. Forța argumentului vine, de aceea, din dreptul Uniunii (art. 148 din Constituție). Ea se poate valorifica:

• în fața instanțelor de drept comun, care sunt competente să constate contrarietatea dintre legea națională și dreptul Uniunii și să lase norma națională neaplicată, inclusiv prin trimitere preliminară la CJUE. Aceasta este calea principală;
• printr-o sesizare a Comisiei Europene, care poate declanșa procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor;
• în fața Curții Constituționale, doar în condiții stricte. Prin Decizia nr. 668/2011, Curtea a admis pentru prima dată că o normă europeană poate fi folosită ca normă interpusă în controlul de constituționalitate, dar numai cumulativ: norma trebuie să fie „suficient de clară, precisă și neechivocă” prin ea însăși sau ca urmare a interpretării CJUE, și trebuie să aibă „un anumit nivel de relevanță constituțională”. În aceeași decizie, Curtea a refuzat să aplice testul, considerând că cerințele europene invocate nu aveau relevanță constituțională. A reamintit și că verificarea conformității legii naționale cu dreptul Uniunii revine, ca regulă, instanțelor judecătorești. Pentru Directiva 2018/958, a doua condiție ar trebui argumentată: testul de proporționalitate impus de directivă este o concretizare a exigenței de proporționalitate din art. 53 din Constituție. Argumentul este plauzibil, dar nu garantat. De aceea, el trebuie folosit ca întărire a criticii întemeiate pe art. 53, nu ca motiv autonom de neconstituționalitate.

În termeni simpli, legiuitorul era obligat să demonstreze, înainte de vot, de ce un banner și regulile de protecție a consumatorilor nu ajung. Dacă nu a făcut-o, sarcina probei s-a inversat împotriva lui.

7.4. Directiva privind comerțul electronic (2000/31/CE)

Directiva instituie principiul țării de origine (art. 3). Un serviciu al societății informaționale stabilit legal într-un alt stat membru nu poate fi restricționat de România decât prin procedura de derogare de la art. 3 alin. (4): necesitate, proporționalitate, notificare prealabilă a Comisiei și a statului de origine.

Precizarea tehnică privind art. 1 alin. (5) lit. d). Textul exclude din domeniul directivei, prin liniuțe distincte, activitățile notarilor sau ale profesiilor echivalente, în măsura în care implică o legătură directă și specifică cu exercitarea autorității publice; reprezentarea unui client și apărarea intereselor sale în fața instanțelor; și jocurile de noroc. Excluderea privind avocatura vizează deci strict reprezentarea procesuală. Informarea și consilierea juridică online rămân pe deplin în sfera directivei și a principiului țării de origine.

Textul directivei mai conține patru elemente care închid discuția privind aplicabilitatea ei platformelor de informare juridică:

• Considerentul (18) precizează că serviciile societății informaționale se extind, în măsura în care reprezintă o activitate economică, și la serviciile care nu sunt remunerate de destinatarii lor. Exemplele date sunt serviciile care oferă informații online și cele care furnizează instrumente de căutare, acces și regăsire a datelor. Este descrierea exactă a unei platforme de cercetare juridică, inclusiv a uneia gratuite. Același considerent exclude doar activitățile care, prin natura lor, nu pot fi prestate la distanță, cu exemplul consultului medical care presupune examinarea fizică a pacientului. A contrario, informarea juridică, care se poate realiza integral la distanță, rămâne în sfera directivei.
• Considerentul (9) afirmă că libera circulație a serviciilor societății informaționale este o expresie specifică, în dreptul Uniunii, a libertății de exprimare garantate de art. 10 din Convenția europeană. Restrângerile sunt admise doar în limitele art. 10 §2. Legiuitorul european a legat, așadar, chiar de la origine, piața internă digitală de dreptul la informare discutat la secțiunile 4.3 și 6.
• Considerentul (20) include expres printre destinatarii serviciului persoanele care caută informații pe internet în scopuri private, adică exact cetățeanul care vrea să-și înțeleagă propria situație.
• Art. 2 lit. h) cuprinde în „domeniul coordonat” cerințele privind accesul la activitate, precum cerințele de calificare sau autorizare, și exercitarea ei, inclusiv calitatea sau conținutul serviciului. O rezervă profesională care condiționează furnizarea online a unei informații juridice de calitatea de avocat este, prin definiție, o cerință din domeniul coordonat. Ea intră deci sub incidența principiului țării de origine.

Jurisprudența Curții închide discuția pe două planuri:

• în Ker-Optika (C-108/09, 2 decembrie 2010), Curtea a considerat disproporționată interdicția națională de a vinde online un produs pe care legea națională îl rezerva magazinelor de specialitate și intervenției unui profesionist calificat (lentilele de contact). A reținut că obiectivul de protecție a sănății putea fi atins prin măsuri mai puțin restrictive, inclusiv prin consilierea clientului cu ajutorul elementelor interactive ale site-ului. A admis totuși că statul poate impune intervenția profesionistului la prima livrare. Lecția pentru informarea juridică este directă: simplul fapt că o activitate este reglementată profesional nu justifică excluderea canalului online. Soluția proporțională este intervenția profesionistului acolo unde este cu adevărat necesară, nu interdicția generală;
• în Airbnb Ireland (C-390/18, 2019, Marea Cameră), Curtea a statuat că o măsură națională care restrânge un serviciu al societății informaționale provenit din alt stat membru, adoptată fără notificarea cerută de art. 3 alin. (4) lit. b) din directivă, nu poate fi opusă prestatorului, inclusiv într-o procedură penală.

Pentru o platformă stabilită în alt stat membru, art. 3¹ și art. 25¹ nu pot fi aplicate fără parcurgerea procedurii de derogare. O asemenea derogare se analizează, în plus, caz cu caz, nu printr-o normă generală.

7.5. Procedura TRIS (Directiva (UE) 2015/1535): probabil cel mai rapid argument procedural

Statele membre trebuie să notifice Comisiei, în faza de proiect, regulile referitoare la servicii. Este vorba de cerințele generale privind accesul la serviciile societății informaționale și prestarea lor, atunci când vizează în mod specific aceste servicii (art. 1 alin. (1) lit. e)). Obligația se aplică oricărui proiect de reglementare tehnică, indiferent de inițiator, deci și propunerilor legislative parlamentare. Notificarea declanșează o perioadă de așteptare (standstill) de cel puțin trei luni (art. 6), în care proiectul nu poate fi adoptat.

Analiza trebuie făcută pe fiecare prevedere:

• art. 25¹ se referă expres la activități realizate „prin intermediul serviciilor online” și organizează ordine adresate furnizorilor de servicii intermediare. Vizează în mod explicit și țintit serviciile societății informaționale;
• art. 59 alin. (8) incriminează fapta săvârșită prin „nume de domeniu internet, site, platformă online, rețea de socializare, aplicație ori alt serviciu al societății informaționale”. Țintirea este, din nou, explicită;
• art. 3¹ alin. (3), formulat neutru tehnologic („indiferent de mijlocul sau tehnologia utilizată”), este mai discutabil, tocmai pentru că neutralitatea sugerează că nu vizează specific serviciile online. Interpretat însă împreună cu art. 25¹, efectul său principal este reglementarea serviciilor digitale.

Sancțiunea este cunoscută din CIA Security International (C-194/94, 1996): o reglementare tehnică nenotificată nu poate fi opusă particularilor, iar instanța națională este obligată să refuze aplicarea ei. În Unilever Italia (C-443/98, 2000), Curtea a extins soluția la încălcarea perioadei de standstill, inclusiv în litigiile dintre particulari.

Dacă propunerea a trecut prin Parlament fără notificare TRIS, platforma pârâtă într-o procedură întemeiată pe art. 25¹ dispune de o apărare care nu cere instanței nicio apreciere asupra oportunității legii. Cere doar o verificare în baza de date publică a Comisiei.

7.6. DSA și Carta drepturilor fundamentale

O precizare necesară: art. 9 și 10 DSA nu constituie ele însele temeiul ordinelor. Ordinele se emit „în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului național aplicabil, în conformitate cu dreptul Uniunii”. Regulamentul stabilește doar condițiile minime pe care ordinele trebuie să le îndeplinească (conținut, motivare, sferă teritorială, informarea destinatarului).

Tocmai pentru că art. 25¹ este construit expres ca mecanism de punere în aplicare a art. 9 și 10 DSA, statul român pune în aplicare dreptul Uniunii în sensul art. 51 alin. (1) din Cartă. Aceasta activează direct:

• art. 11 (libertatea de exprimare și de informare);
• art. 16 (libertatea de a desfășura o activitate comercială);
• art. 47 (dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil).

Prin prisma art. 47, procedura este vulnerabilă: prim termen în cel mult 5 zile, hotărâre executorie, apel în 5 zile, inițiată de un organism care reprezintă concurența directă a pârâtului. Egalitatea armelor, timpul necesar pregătirii apărării și imparțialitatea percepută a mecanismului sunt greu de conciliat cu acest ritm. Miza este, în plus, încetarea completă a unei activități și blocarea ei prin intermediari.

7.7. AI Act (Regulamentul (UE) 2024/1689)

Legiuitorul european a ales, pentru sistemele AI care interacționează cu publicul, transparența (art. 50), nu interdicția. Sistemele încadrate ca risc ridicat în domeniul justiției (Anexa III pct. 8) sunt cele destinate autorităților judiciare, nu instrumentele de informare pentru cetățeni. AI Act nu armonizează reglementarea profesiilor juridice. Arată totuși că, la nivel european, standardul proporțional pentru aceste instrumente este informarea utilizatorului.

7.8. Legitimitatea titularului acțiunii: perspectiva dreptului concurenței

Din perspectiva dreptului Uniunii, un ordin profesional poate fi calificat drept asociație de întreprinderi atunci când adoptă reguli care afectează piața (Wouters, C-309/99, 2002). Curtea de Justiție privește cu suspiciune situațiile în care statul încredințează unor organisme compuse din reprezentanții operatorilor puteri care le permit să modeleze piața sau să elimine servicii concurente:

• în OTOC (C-1/12, 2013), un regulament al ordinului contabililor portughezi care rezerva în mare parte ordinului piața formării profesionale obligatorii a fost considerat contrar art. 101 TFUE;
• în API (cauzele conexate C-184/13–C-187/13, C-194/13, C-195/13 și C-208/13, 4 septembrie 2014), Curtea a statuat că art. 101 TFUE, coroborat cu art. 4 alin. (3) TUE, se opune unei reglementări naționale care încredințează stabilirea costurilor minime în transportul rutier unui organism compus în principal din reprezentanți ai operatorilor economici în cauză.

Onestitatea cere să spunem că Wouters a sfârșit prin a valida regula baroului olandez, ca fiind necesară exercitării corecte a profesiei. Iar în cazul art. 25¹ decizia aparține instanței, nu UNBR. Argumentul nu este, prin urmare, unul de nulitate automată. Este însă un argument serios de design instituțional: proiectul încredințează inițiativa eliminării de pe piață a serviciilor alternative exclusiv concurentului lor direct, nu unei autorități publice neutre.

---

8. Contraargumentele – și de ce nu sunt decisive

O analiză onestă trebuie să le ia în serios.

„Proiectul nu interzice cetățeanului nimic; interzice doar furnizorilor neautorizați.” Formal, este adevărat. Dar drepturile de a primi informații și de a te apăra se exercită prin mijloace. Restrângerea ofertei de mijloace este o restrângere a exercițiului dreptului. Open Door privea tot o interdicție impusă furnizorilor de informații, iar Curtea a analizat-o din perspectiva destinatarilor.

„Alin. (2) protejează informarea generală; proiectul chiar clarifică lucrurile.” Parțial adevărat, iar acesta este meritul textului: oferă pentru prima dată un safe harbor explicit. Problema este criteriul de delimitare. Valoarea informării juridice pentru cetățean stă tocmai în aplicarea ei la situația sa.

„Și CEDO a acceptat avocatul obligatoriu.” Adevărat, dar numai în fața curților de casație, având în vedere formalismul lor deosebit (Staroszczyk c. Poloniei, 2007). Chiar Curtea Constituțională a reținut această jurisprudență și a subliniat totodată limita ei: regulile procedurale nu pot deveni o barieră care împiedică justițiabilul să-și supună cauza unei instanțe (Decizia nr. 462/2014, §53). Informarea juridică de zi cu zi este, prin definiție, opusul formalismului de casație.

„Statele au o marjă largă de apreciere în reglementarea profesiilor juridice.” Adevărat (Casado Coca, Cipolla, Wouters). Marja se îngustează însă când restrângerea afectează miezul dreptului la informare și dreptul la apărare al unor terți. Marja de apreciere nu scutește, în plus, legiuitorul de obligațiile procedurale impuse de dreptul Uniunii (Legea nr. 245/2020, TRIS, Directiva 2000/31/CE).

„Erorile AI pot produce prejudicii grave.” Adevărat, iar acesta este cel mai serios argument. Dar și informația lipsă produce prejudicii: termene pierdute, drepturi nevalorificate, amenzi necontestate. Comparația corectă nu este între AI și avocat, ci între AI cu avertismente și nimic, pentru cei care nu au acces la un avocat.

---

9. Ce ar însemna o reglementare proporțională

Problema nu este nouă. În 1999, o instanță federală din Texas a interzis vânzarea programului Quicken Family Lawyer, considerând că intră în practica neautorizată a dreptului (Unauthorized Practice of Law Committee v. Parsons Technology, Inc.). Legiuitorul texan a intervenit în câteva luni: prin Tex. Gov't Code § 81.101(c) a exclus din noțiunea de „practică a dreptului” software-ul și produsele similare care declară clar și vizibil că nu înlocuiesc sfatul unui avocat. Curtea de Apel pentru Circuitul al cincilea a anulat apoi interdicția (179 F.3d 956, 5th Cir. 1999). Soluția aleasă a fost transparența, nu interdicția, acum mai bine de un sfert de secol.

O soluție echilibrată pentru România ar putea arăta astfel:

1. Păstrarea rezervei avocațiale pentru reprezentare, asistență în fața autorităților și redactarea actelor cu efect juridic în numele clientului, adică acolo unde există cu adevărat o relație de mandat și responsabilitate profesională.
2. O excepție expresă pentru instrumentele automatizate de informare juridică, după modelul § 81.101(c): nu constituie consultanță juridică furnizarea de instrumente software care afișează clar și vizibil că nu sunt avocați și nu înlocuiesc consultarea unui avocat.
3. Obligații de transparență: banner permanent, mențiunea că utilizatorul interacționează cu AI, citarea surselor, data actualizării bazei legislative.
4. Obligația de redirecționare către avocat sau către serviciile de ajutor public judiciar pentru situațiile cu termene de decădere iminente, materia penală sau miză ridicată.
5. Sancțiuni pentru practicile înșelătoare, nu pentru simpla informare: prezentarea ca avocat, promisiuni de rezultat, lipsa avertismentelor.
6. Titularitatea acțiunii din art. 25¹ încredințată unei autorități neutre (de exemplu ANPC sau ANCOM, coordonatorul serviciilor digitale), nu organismului profesional direct concurent.
7. Respectarea procedurilor europene: evaluarea de proporționalitate potrivit Legii nr. 245/2020, notificarea TRIS și, pentru prestatorii din alte state membre, procedura de derogare din Directiva 2000/31/CE.

---

10. Căi de contestare

• După adoptarea de către Parlament, înainte de promulgare: cererea de reexaminare adresată de Președinte Parlamentului (art. 77 alin. (2)) și sesizarea Curții Constituționale de către titularii prevăzuți de art. 146 lit. a) din Constituție, inclusiv Avocatul Poporului.
• După intrarea în vigoare: excepția de neconstituționalitate, ridicată în orice litigiu întemeiat pe art. 3¹ sau 25¹, inclusiv în procedura urgentă inițiată de UNBR.
• Apărări de drept european în fața instanței naționale: inopozabilitatea pentru lipsa notificării TRIS (CIA Security, Unilever); inopozabilitatea față de prestatorii din alte state membre pentru lipsa notificării din art. 3 alin. (4) din Directiva 2000/31/CE (Airbnb Ireland); nerespectarea testului prealabil de proporționalitate (Directiva 2018/958, Legea nr. 245/2020); art. 47 din Cartă. Oricare dintre ele poate fi însoțită de o cerere de trimitere preliminară la CJUE.
• Sesizarea Comisiei Europene pentru nerespectarea Directivei 2018/958 și a Directivei 2015/1535.
• Convenția europeană: după epuizarea căilor interne, cererea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe art. 10 și art. 6.

---

Concluzie

Adagiul nemo censetur ignorare legem este o datorie pe care statul o pune în sarcina cetățeanului. Dar este și o promisiune pe care statul o face cetățeanului: aceea că legea îi va fi accesibilă. A cunoaște legea nu înseamnă a recita un articol. Înseamnă a ști ce ai voie să faci, ce riști și cum te aperi. Adică, inevitabil, a ști cum se aplică legea propriei tale situații.

Noua definiție a consultanței juridice din proiectul de act normativ păstrează nealterată prezumția că toți cunoaștem legea. Restrânge însă tocmai mijloacele moderne prin care cei mai mulți ar putea ajunge să o cunoască. Prin aceasta, afectează în mod direct dreptul la informare și, prin el, dreptul la apărare al celor care nu au acces la un avocat. Iar dreptul Uniunii cerea ca, înainte de a trasa o asemenea graniță, legiuitorul să demonstreze că nu exista o cale mai blândă.

Riscurile AI juridic sunt reale. Răspunsul proporțional la ele este însă transparența, nu tăcerea. Un stat care prezumă că toți cetățenii își cunosc legea nu poate face din explicarea ei un privilegiu.

---

Analiza reprezintă o opinie juridică doctrinară, formulată în scop de dezbatere publică. Referirile la jurisprudență și legislație reflectă textele disponibile la data redactării, octombrie 2026.